Dornic să simt pe burta mea cum se traduce ospitalitatea vecinilor de la sud de Dunăre, am încălecat pe nişte cai-putere şi dus am fost, până dincolo de Varna, taman la un hotel de patru stele niţel mai mic decât Casa Poporului, dar care putea găzdui muuult mai mult de 588 de capete furajate. Încă de la bun început mi-am dat seama că voi asista la un frumos duel al orgoliilor, între cele două popoare vecine şi prietene.
Joc pe contre
Nici n-am apucat să intru pe teren – de fapt să las maşina pe un tăpşan bolovănos ce ţinea loc de parcare – , că un bodyguard pipernicit m-a atenţionat, într-o română aproximativă: “Domnu’, domnu’! 10 leva na den! Plata na reţepţia!”. Am înghiţit în sec, după acest prim gol rapid, marcat de gazde în buzunarul oaspeţilor. Profitând de derută, bulgarii au mai punctat o dată: abia ajunşi la recepţie, rupţi de foame după vreo cinci ore de condus, oaspeţii au aflat că prânzul pe ziua respectivă nu intra în preţul sejurului, deci trebuia plătit!
Aşa că, după ce au trecut pe la casierie să plătească suma modică de 25 de leva de adult şi 12 leva de puradel, oamenii s-au revărsat, puhoi, în sala de mese, şi, dând mărunt din buze, au început să pomenească nu doar toţi sfinţii din calendarul ortodox, ci şi, ca nişte creştini adevăraţi, şi răposaţii, anafura, grijania şi mămicile hotelierilor care avuseseră acea idee năstruşnică. Dar bucuria gazdelor a fost efemeră.
Abia instalaţi pe posturile lor fixe, la mese, oaspeţii au început un zăpăcitor joc de pase cu lingurile, furculiţele şi linguriţele: în farfurie, la gură, iar în farfurie, iar la gură şi tot aşa preţ de o repriză întreagă, până când platourile au început să se golească. Bulgarii au crezut că scapă uşor, dar egalarea a venit curând, căci, după ce suflaseră ca alizeul pe mese, oaspeţii erau doar sătui, nu şi plini: a urmat un năucitor atac la tonomatele cu băuturi de pe plajă.
În nici un sfert de oră, ţuţuroaiele prin care curgea bere erau deja mai seci decât capul unui fan DD, după o noapte de OTV, şi nici robinetele pe unde curgea vin nu se simţeau mai bine. N-a contat deloc faptul că berea lor, Kameniţa, era mai chioară decât orice bere fără alcool de la noi, iar vinul din surcică, de prin pieţele româneşti, părea Chianti pe lângă pişoarca bulgărească.
Însetaţi nevoie mare, demnii urmaşi ai lui Setilă voiau doar să bea, orice numai să bea, aşa că au tăbărât pe tonomatele de sucuri şi au dat-o din Cola-n Fanta şi din Fanta-n Sprite, făcând nişte burţi de greieri, din atâta acid. A urmat o binevenită pauză, răstimp în care unii s-au retras prin camere, iar alţii pe şezlonguri, să facă plajă îmbrăcaţi, nu de alta dar afară era totuşi destul de răcoare.
Reminiscenţe ceauşiste
La revenirea în teren de la cină, bulgarii au introdus o bogată garnitură gastronomică, decişi să vină de hac încă neumplutului maţ mioritic. Drept să vă spun, de la depărtare mesele arătau bogate, dar când te apropiai vedeai că fusese doar o iluzie optică. Gama largă de “brânzeturi fine” n-avea nicio legătură cu brânzeturile originale, pe care ţinea să le imite, ci era doar o serie de brânzeturi feta cu gust şi aspect de var stins, pe care gazdele le tăvăliseră prin boabe de mac sau le mânjiseră cu boia.
Mezelurile păreau din acelea pe care le bâzâie muştele prin galantarele buticurilor din cartier, iar orezul fusese gătit, aparent,“al dente”, dar era un fel de “al dente” socialist, s-ajungă şi să placă la toată lumea, inclusiv pensionarilor care, nemai având dinţi în gură, îl molfăiau cu gingiile. Dar veritabila “creme de la creme” erau prăjiturile cu cremă, pe care, când le mâncai, nu ştiai ce să apreciezi mai întâi: E-urile care-ţi strepezeau dinţii, aspartanul care-ţi făcea gura pungă sau margarina care ţi se întindea pe bolta palatină…
O fază antologică a avut loc spre sfârşitul acestei prime partide, când am observat că o familie de pensionari îşi umpluse masa cu felul I, felul II şi o cupă mare de îngheţată, doar că, până să treacă peste primele două feluri, îngheţata devenise un fel de zeamă rozalie, iar bătrâneii au fost nevoiţi să-şi ia alta. Trăind însă probabil cu atavica spaimă că vor rămâne fără desert, cei doi au repetat figura şi în celelalte zile: de fiecare dată îngheţata le băltea în farfurie, la final, dar nimic nu-i împiedica să procedeze la fel, la următoarea masă. Ce-aş mai fi putut să spun decât “Sper că Nicolae Ceauşescu e fericit acum!”…
Chimicalele sunt din partea casei
Probabil că gazdele şi-or fi spus că le-au dat românilor lovitura de graţie cu asemenea preparate menite să-l otrăvească şi pe Rasputin, dar ţi-ai găsit! Ai noştri, ca brazii, aveau burţile antrenate şi, după ce au rabatat la foc automat toate felurile de pe masă, prăjiturile plasticate, fursecurile împietrite şi foietajele cumpărate, clar, din vreun angro, au trecut la cocktailuri, în holul mare al hotelului. În mod normal, era suficient să te atingi de un singur păhărel cu mastică şi nu mai puneai băutură în gură la bulgari câte zile îţi mai dădea ţie Dumnezeu de trăit.
Însă românaşii nu s-au dat bătuţi: au luat la rând spirtoasele, care chiar aveau toate gust de spirt, şi nu s-au lăsat până n-au lăsat sec în urma lor. Râuri de Tequila Sunrise, Sex on the Beach, Cuba Libre şi alte cocktailuri cu nume pretenţioase, dar preparate cu dubioase licori bulgăreşti de genul “băutură alcoolică cu aromă de coniac” au curs, în timp ce lupta se înteţea. Barmanii nu mai pridideau să toarne în pahare băuturi puţind a spirt sau pastă de dinţi, oaspeţii nu mai conteneau să le dea pe gât.
La ora 23 s-a dat însă fluierul de final şi toată lumea a fost obligată, mai cu cârâieli, mai cu mârâieli, să meargă la culcare. În următoarele zile însă, oaspeţii au fost pregătiţi: au luat iar cu asalt reduta cu mâncăruri proaste şi foarte proaste, pe considerentul “decât să-mi pară rău, mai bine să-mi vină rău”. Cei care nu gustaseră din vreun preparat, în ziua precedentă, au avut prilejul să-l guste atunci: parizerul de pui, feliat anterior pe farfurii, le zâmbea acum dintr-o ruladă, brânza feta care nu se consumase în ajun se lăfăia într-o “salată mediteraneeană”, cartofii copţi din ziua precedentă se schimbaseră la ficsionomia obrazului şi erau acum înecaţi în ulei şi delikat.
Am rămas uimit când l-am auzit pe un compatriot: “Are iepure, băăă!”, dar, din discuţiile cu alţi meseni care se riscaseră mi-am dat seama că nici iepurii suferinzi de nanism hipofizar n-ar fi putut avea oase aşa de mici şi de înecăcioase, fapt care m-a făcut să am serioase îndoieli dacă “urecheaţii” nu mieunaseră, de fapt, în cele nouă vieţi precedente. La fel de uimit am fost când am auzit, dinspre cuhnii: “Maricico, vino, fată, că a băgat ăştia somon!” De fapt, nu erau medalioane, ci aripioare de somon cu minuscule urme de carne pe ele. În rest, la capitolul “peşte” s-au remarcat afumăturile şi fileurile de pangasius, unde reziduurile şi chimicalele au fost, ca de obicei, on the house.
Victorie în prelungiri
Dornic să rezolve, asemenea lui Mutu, meciul de unul singur, un pensionar român s-a îndreptat spre lift ţinând în degetele unei mâini patru pahare mari cu suc (umplute însă doar cât să nu-şi înmoaie degetele în ele!), în vreme ce în mâna cealaltă ţinea un platou cu fursecuri, iar la subraţ un bidon de toping ciordit de pe mese. Când să intre în lift – el mergea la 6, eu la 5 – vreo două fursecuri i-au căzut de pe platou. Omul, decis să nu ierte nimic, a dat să se aplece după ele, dar, din tremurătură, a vărsat pe jumate şi sucurile.
Ca tacâmul să fie complet, abia ce recuperase fursecurile că a strâns, instinctiv, la subraţ, sticla de toping, umplând liftul de o dâră de caramel. I-am urat, la ieşire, ca până la 6 să mai ajungă şi el măcar cu un fursec netăvălit prin ascensor. Şi, tocmai când credeam că bulgarii îi vor învinge, la limită, pe ai noştri, îndopându-i cu dubioşenii pe care le mâncau acolo ca să moară acasă, în prelungirile partidei românii au marcat decisiv: la plecarea din minunata staţiune, îl aud pe un compatriot care trăgea la cântar pe puţin un chintal şi mai pusese vreo zece kile în mini-vacanţă, plângându-se că bulgarii i-au mai încărcat nota şi cu minibarul din cameră, pe care, crezând că-i totul moca, îl golise.
“Da’ lasă că tot le-am tras-o şi eu, a hăhăit el, arătând prosopul cu însemnele hotelului, pe care-l pusese pe scaunul şoferului, să-i ţină răcoare la ceafă pe drumul de întoarcere. De prisos să vă mai spun că în clipa aia am avut revelaţia că individul avea ceafa mai groasă decât orice bulgar cu ceafă groasă care trăise vreodată în Balcani…
