Cum putea avansa în grad vreun „Ta major” zelos de la Economic înainte de 1989? Prin înscenarea „mitei”, acel obicei de a primi „foloase necuvenite”, atribuit, atunci, mai ales gestionarilor. Pe vremea folosirii comune a bunului întregului popor, de la ruda de salam şi jumătatea de viţel sacrificat fără ştirea stăpânirii, până la suta de lei şi pachetul de Kent, mită era tot ceea ce primeai de la alţii şi ţi se părea că este „o mică atenţie” pentru că, la rândul tău, „ai fost amabil”. Observaţi ce înrădăcinat e „obiceiul” în societatea românească din moment ce a creat clişee uşor decelabile? De aceea asocierea dintre „folos” şi „necuvenit” reprezintă paragraf de lege.
Conform Legii, mituitorul şi mituitul împărtăşesc şi vinovăţia şi numărul de ani de puşcărie cu care se pedepseşte fapta. Doar că există o derogare: autodenunţul. Mituitorul se duce la procuror şi-i zice: uite, dom’le (sau domniţă), să obţin cutare sau cutare chestie trebuie să-i dau funcţionarului „x”-ulescu, atâta şi atâta, în data de cutare, orele cutare. Perfect, zice procurorul şi extrage dintr-un sertăraş un pumn de bancnote marcate cu cuvântul „mită”. Le numără, le bagă într-un plic, le înmânează mituitorului, cu proces verbal de predare-primire, după care, împreună cu un grup de poliţişti organizează ceea ce se cheamă „flagrantul” – adică momentul real în care mituitul pune mâna pe banii din „plic”. Numai că, în momentul respectiv, deosebirea dintre „organizare” şi „înscenare” devine, de prea multe ori, nesesizabilă.
Revenind la „Ta majorul” de la Economic de dinainte de 1989: el nu prea „organiza” flagrante, ci „înscena”. La adăpostul uniformei, el era primul beneficiar al alăturării dintre „folos” şi „necuvenit”. Primul servit cu marfă de sub tejghea, pe la uşa din spate a magazinului. O atenţie, o măslină. Şi când ceva nu funcţiona, sau cineva avea de reglat vreun cont, mai cădea pentru un an-doi, capul câte vreunui gestionar – era găsit cu „plicul”. Venind în zilele noastre şi asistând la un flagrant în plic, constatăm că oricine este un posibil mituit. Ne poate chema la o cafea un amic, discutăm banalităţi şi, când se duce să se uşureze, „uită” pe colţul mesei un plic cu care, un minut mai târziu se bate victorios în podul palmei un procuror ce ne anunţă să zâmbim, suntem la emisiunea „mita ascunsă”. Nu mai este necesar decât motivul mitei – şi, autodenunţul fostului amic, se pare că este suficient.
Să fie clar, nu încerc să spun că prin flagrant nu se rezolvă şi foarte multe cazuri reale de mituire. Dar, eu n-am mai văzut de mult vreun flagrant: decât defilarea cătușelor pe la televizor. Apoi, suspect, Justiția, pe lângă faptul că e oarbă, devine și mută.
Așa că, fiți corecți și stați la coadă și nu râvniți la foloasele altuia.
