Sămbăta trecută, George și Mihai au ieșit la un double-date cu prietenele lor la parada gay. Deși s-au așteptat să fie asaltați de pene, dar și de cărămizi, la final au plecat un pic dezamăgiți. Ca orice jurnaliști români care se respectă, ei erau pregătiți de scandal și când colo, surpriză!, iată civilizație! Vedeți mai jos părerile lor despre ce au văzut la Gay Pride 2013, precum și câteva poze edificatoare.
George Bonea: Marșul oamenilor toleranți
Până la urmă, Parada Gay a fost un marș al toleranților. Asta pentru că au fost mai mulți heterosexuali toleranți la manifestare decât homosexuali, lesbiene etc. Din partea mea, puteau să vină să defileze și romi, evrei, atei și cine se mai simte discriminat de „majoritate”.
Și ăia câțiva gay au fost și mai „normali” față de anii trecuți. Au renunțat la fuste cu paiete și rochii ca să nu-i șocheze pe cei anti. Au defilat în ținuta lor de muncă, să vadă toată lumea că ei există și-s printre noi.
Problema celor antigay e veșnica dilemă: cum îi explic copilului că se pupă doi bărbați?. Simplu. Se iubesc. Doi bărbați se sărută din același motiv pentru care se sărută și o femeie cu un bărbat, ori o femeie cu o femeie, ori unul dintre el cu o oglindă. E iubire multă la mijloc. Nu-mi vine să cred că „patrioților” le e mai greu să explice iubirea decât necrofilia. Cum o să-i răspund eu copilului meu atunci când mă va întreba „de ce pupă oamenii ăia oase?”.
Mihai Cernea: Cum am ajuns să țin steagul la Gay Pride
Când le-am povestit unor prieteni că urmează să mă duc să fac un minireportaj de la parada gay, am fost avertizat, în repetate rânduri, că este posibil să-mi iau bătaie doar pentru că sunt acolo. Soldații normalității cică n-ar fi foarte interesați să-și dea seama dacă ești parte neutră sau nu la eveniment, așa că nu ar fi contat nici măcar faptul că eram împreună cu prietena mea. Aș fi fost doar un „iubitor de poponari” sau ceva de genul. Lăsând la o parte faptul că, în realitate, sunt pentru căsătorie și adopții gay, poate doar voiam să fac mișto de bărbați îmbrăcați în fuste.
În timp ce îmi alegeam pantalonii în care mi-e cel mai ușor să fug, m-am enervat. Aveam impresia că trăiesc într-o țară liberă, în care au murit niște oameni acum vreo 20 ani ca noi să protestăm pentru ce vrea mușchiul nostru mioritic. Dacă „revoluționarii” lui Dogaru au voie să iasă în stradă împotriva instituțiilor statului, atunci și comunitatea LGBT are voie să-și ceară drepturile la fel de public, nu să se simtă amenințați la orice pas de manifestații ca la MȚR.
Bănuiesc că și cel mai antigay dintre cititorii noștri recunoaște că desființarea DNA și ANI sunt lucruri infinit mai nasoale decât o amărâtă de lege care consfințește parteneriatele civile. Mi s-a părut atât de nedreaptă situația încât, deși venisem doar să văd ce se întâmplă pe-acolo, nu mult mi-a luat să țin alături de ceilalți manifestanți (de toate orientările și vârstele) lungul steag în culorile curcubeului.
Jos pălăria pentru Poliție și Jandarmerie, apropo, pentru că eu, cel puțin, m-am simțit în deplină siguranță de-a lungul întregului eveniment. România, se pare, mai are accese de stat de drept din când în când.
Televiziunile de știri au făcut ce-au știut ele mai bine cu acest eveniment: deși majoritatea participanților ori erau hetero, ori erau îmbărcați normal (cum zice și colegul George mai sus), Antena 3 (de exemplu) a ales doar câteva cadre cu un nenea îmbrăcat provocator. Deh, audiența e mai importantă decât informarea corectă.
Până la urmă, Gay Pride a fost un protest nu doar pentru libertatea persoanelor LGBT, ci și pentru libertatea românului de-a fi ce-și dorește el să fie: creștin sau ateu, cocalar sau hipster, gay sau straight, uselist sau băsist. Pur și simplu, am dori să fim lăsați în pace să ne trăim viața liniștiți. Da, asta înseamnă să suportăm bărbați sărutându-se pe stradă. Având în vedere că ei ne suportă injuriile de ani de zile, poate ar fi cazul de un pic de reciprocitate într-o societate care se vrea democratică.
