Discutam peste weekend cu un amic evreu despre diverse lucruri. Am vorbit despre un articol scris acum ceva vreme, a ținut să-mi dea un exemplu concret despre un efect al protestantismului în Suedia și anume, faptul ca protestantismul a impus acum foarte multă vreme ca toți cetățenii să fie capabili să citească biblia. Această normă a dus la un grad ridicat de alfabetizare. Pe urma acestei observații eu m-am legat de un zvon pe care îl știam în legătură cu evreii, cum că ei trebuie să știe de mici să citească din Talmud. Am fost parțial corectat și am aflat ceva nou și interesant. Scriptura e scriptură, iar Talmudul ar fi mai curând un "manual de interpretare și argumentare" care să te învețe să pricepi, să susții scripturile și eventual să le speculezi.
Asta cu speculatul am pus-o eu amintindu-mi de evreul din "Baltagul" care spunea că e în regulă să călătorească pe zăpada aproape topită în ziua în care numai călătoriile pe apă erau permise. Lăsând de-o parte efectele fenomenale ale unei asemenea instruiri, ce a ajuns cândva să aibă ca efect prin anumite țări, limitarea locurilor la medicină pentru evrei (că de, era greu să te pui cu o nație alfabetizată într-o lume de analfabeți), apreciez oamenii care au convingeri, mai ales dacă sunt sănătoase, dar nu îi agreez pe cei care nu sunt deschiși la dezbateri.
Desigur, "puțin ne importă" ce agreez eu au ba, dar am considerat necesar să menționez unghiul perspectivei mele subiective. Faptul că favorizez dezbaterea, în detrimentul militantismului și trâmbiționismului, e o chestiune de gust, e un dat, așa simt eu. Pot aduce ca argument că în viziunea mea omul deschis la dezbaterea unei idei mă poate ajuta printr-o comunicare solidă să îmi lărgesc orizontul, în timp ce un cerb acerb îmi transmite cel mult senzația că asist la discursul unui profet-dictator. Acesta nu e tocmai un argument, fiindcă tot la preferințe subiective se referă.
Dorința mea de a-mi lărgi orizontul gândirii, nu e nici mai bună nici mai rea decât dorința unora de a-și lărgi orizontul sexual sau halucinogen. Sună intelectual, dar nu e. Mă distrează să speculez convingerile celor cu fixuri religioase în aceeași măsură în care mă distrez pe seama ateilor îndârjiți. Perspectiva atee e mult mai ușor de demontat, iar asta se întâmplă tocmai fiindcă nu se bazează pe credințe, nu se poate spune despre ea că e științifică, dar e mai demonstrabilă oarecum, faptul că e demonstrabilă o face inconsistentă deci mai ușor de atacat (niște Kurt Godel, de control, nu strică). Cealaltă e invers, ermetismul ei îi dă consistență, nu poate fi atacată științific, fapt care o face neștiințifică.
După cum simt eu lucrurile, divinitatea e o chestiune de estetică, iar adevărul o chestiune de gust. În principiu eu am înlocuit involuntar Talmudul cu algebrele Boole și logica matematică și e frumos. Exercițiul demontării propriilor convingeri și al argumentării fenomenelor prostești sau absurde, constituie o întreprindere foarte interesantă în solitudinea unei pipe sau țigări de foi și uneori la metrou între Unirii și Victoriei. E mult mai ușor și mai puțin consumator de nervi și energie când știi să faci diferența între deducție și inducție. Imaginați-vă ce greu ar fi să reparați ceva prin casă dacă n-ați face diferența între ciocan și șurubelniță.
Din păcate, nu se găsesc de cumpărat truse de scule logice, dar nu-i bai. Ce susțin eu mai sus fără pic de logică, folosind numai false argumente pe bază de gust și emoție, e că deși e greu să concepem cu mintea că realitatea omenească e un fenomen profund absurd, contradictoriu, contraintuitiv, imprecis și haotic, refuzul de a înțelege aceste trăsături e mai chinuitor decât încercarea de a o pricepe. Existența umană are prea puțin a face cu adevărul. Aș zice că rolul logicii în relațiile interumane e acela de a oferi instrumentele obiective necesare înțelegerii unor lucruri pe care lumea noastră interioară nu le posedă implicit. Scopul ei e acela de a ne ridica peste acordurile, racordurile și dezacordurile emoționale construind punți către realitățile celor din jurul nostru care au altă cultură, experiență și simțire.
Nu mă interesează că tanti Nuța se duce și dă banii de medicamente la biserică, ar însemna să fiu superficial, mă interesează cum gândește și cum trăiește ea, de simte nevoia de a pupa icoane. E singura care o face? Dacă sunt mai multe, ce au ele în comun și ce le diferențiază? Faptul că aparent statistic majoritatea ateilor sunt cu IQ ridicat și studii superioare, nu face instruirea o cauză de ateism și în nici un caz nu denotă superioritate.
Ce îl face pe un om superior altuia? Ce-i aia superior? Nu e oare această pretenție o auto-îndreptățire alcătuită din frânturi convenabile la fel ca în cazul celor etichetați ca inferiori? Nu e oare aceeași compulsie a nevoii de confirmări și certitudini? Dar fiindcă am cam lungit vorba, vă sugerez o temă drăguță, apropo de convingeri și adevăruri. Atât ateii cât și credincioșii sunt de acord cu reala existență a lui "marți după-amiaza"? Drept au ba. Tertium non datur?
