Am ieșit de la „Pacific Rim” întrebându-mă dacă aș fi văzut filmul pe un ecran mai mic mi-ar fi plăcut la fel de mult. Nici nu știu la ce ar fi trebuit să mă aștept, având în vedere premisa filmului: este vorba de bătăi între Jaegeri (roboți colosali) și Kaiju (monștri gigantici) care-și trag perverse ca la Târgu Ocna și își dau cu vapoare peste meclă. Și sunt atât de bine făcute încât motivul pentru care Hong-Kong este ras de pe fața pământului într-o cafteală ca la țară dintre două imensități nu prea contează. Ba chiar aș spune că Guillermo del Toro (regizorul filmului) ar fi putut pune între scenele de acțiune filmări cu propriul său fund. În 3D! Nu cred că s-ar fi supărat prea mulți oameni, atât de bine sunt realizate secvențele cu efecte speciale.
Amintiri din copilărie
Apropo, cel puțin la IMAX, sunetul este dat atât de tare încât te ferești pe bune când se întoarce un Kaiju cu fața către tine și scoate un urlet care l-ar face chiar și pe Vadim Tudor foarte gelos. Poate pe unii o să-i deranjeze volumul dat undeva peste maxim al filmului, dar eu m-am bucurat să nu mai aud plescăituri de floricele în dreapta și stânga. Din păcate pentru Cătălin Botezatu, regizorul nu a ales să-și filmeze fundul pentru momentele în care Kaiju și Jaegerii nu se bat, ci a construit o poveste simplă, cu personaje simple, cât să nu-ți jignească inteligența, dar nici să-ți dea cumva de gândit. E clar că filmul nu se ia în serios, doar e vorba de monștri uriași care ies dintr-o poartă interdimensională de la fundul oceanului, așa că nu m-a supărat lipsa de substanță a poveștii. Cred că știu și de ce: marile filme de la Hollywood, că-s cu super-eroi ori cu nave spațiale, își prezintă narațiunile stupide, pline de inconsistențe și de motivații cretine pentru personaje, ca și cum ar fi noul „Citizen Kane” al cinematografiei. „Pacific Rim”, pe de altă parte, nu dă impresia că se crede film de artă pe lângă blockbuster hollywoodian de vară. Actorii își joacă bine partiturile, dar nu pot să spun că i-am reținut pe vreunii dintre ei. E doar un film în care Guillermo del Toro a vrut să recreeze cu un buget enorm și cu o tehnologie incredibilă bătăile dintre roboți și monștri din desenele japoneze la care se uita cu sufletul la gură când era copil. Sinceritatea asta a regizorului mexican iese cumva în evidentă din spectacolul de imagine și sunet care e „Pacific Rim”. Asta și-a dorit el să facă de data asta. Dacă vreți să vedeți că poate să facă și filme mai inteligente, uitați-vă la „El Laberinto del Fauno” și nu veți regreta.
Cu tiribomba pe platou
Aici, însă, toată atenția e investită în monștri și roboți. A mers atât de departe cu demența asta încât, pentru scenele din capul roboților (unde se află piloții), chiar a construit ditamai simulatorul. Actorii erau aruncați într-o parte și în alta, în funcție de ce pumni primeau de la Kaiju, erau stropiți cu apă, afumați și ce alte nebunii ar păți un om care se bate într-un războinic mecanic imens cu un monstru enorm. Monștrii arată foarte bine, nu sunt doar Godzille de varii dimensiuni, ci arată desprinși mai degrabă dintr-o fantezie suprarealistă. În concluzie, mai e un lucru frumos legat de „Pacific Rim” de care nu am vorbit. De data asta nu americanii salvează lumea, ci lumea salvează lumea. Echipele de piloți ai roboților sunt internaționale, iar Jaegerii înșiși sunt construiți ba în China, ba în Rusia, ba în Japonia sau chiar și în Panama. Nu am văzut roboți construiți în România – probabil că și într-un basm contemporan ca Pacific Rim s-ar găsi un românaș care să fure șuruburile.
