Ar fi de porc (vorba colegului Spartakus) să nu comemorăm azi ziua de naştere a lui Nenea Iancu Caragiale, după ce l-am sărbătorit corespunzător pe prietenul său Eminescu. Aşa cum, pentru elevii României, Luceafărul şi Scrisoarea a III-a rămân piesele de bază în studiul şcolar eminescian, la fel stă situaţiunea în cazul Scrisorii Pierdute a lui Conu Caragiale. Noi o lăsăm pierdută şi-l evocăm puţin pe Nenea Iancu cum credem că i-ar plăcea lui, cu o bere nemţească şi bine făcută în faţă.
Fiind mnealui un sportiv desăvârşit în disciplina cu halbere, fumat vârtos şi cercetare amănunţită a damelor, haimanaua genială din Haimanalele prahovene s-a dus timpuriu de pe lumea asta, la 60 de ani, cu arterele înfundate complet. A avut grijă ca momentul să-l surprindă departe de personajele sale, la Berlin, unde se autoexilase sufocat nu de fumul mahorcilor, ci de atmosfera verde-rromânească pe care patrioţii protovadimişti o scremuseră în jurul său: neromân, alogen vândut străinătăţii, defăimător al României curate şi adevărate. În răgazul berlinez – cu bere bună şi tutun de calitate – până la înfundarea finală a venei de grec mişel (calitate constatată şi de amicul Eminescu atunci când a aflat că distinsul i-o tăvălise pe Veronica), Nenea Iancu a expediat scrisori nepierdute către prietenii rămaşi în ţară. Lui Alceu Urechia îi scria astfel:
"Cum să nu ştiu, dragă Domnule, mă rog frumos, că iubeşti Braşovul şi toate cele săseşti, ungureşti şi româneşti din Ardeal? Fără să-mi fi spus, ştiam şi anume de ce. E desigur mai departe de la Bucureşti şi Ploieşti, până la Braşov, Feldioara, Sighişoara etc. decât de la acestea până pe malurile Rinului, ori la coastele celor două mări nordice.
În Ardeal ajung picioarele încălţate ale corpului european; la Bucureşti şi Ploieşti etc. stă, plin de paraziţi, sângerat de scărpinătură, dar frizat à la Parisienne, corpul trupului bulgaro-ţigănesc, cea mai infectă şi mai dezgustătoare parte a acestui bastard şi ignobil tip oriental.
Şi sunt convins că ai iubi şi tu, cu atât mai mult, Germania, fruntea corpului care a ajuns cu picioarele până-n Carpaţi, şi, spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece încă de mult măcar până-n Balcani."
Dat dracului, rasist, xenofob şi incorect-politic greco-romanul! Bine că n-a apucat vremurile merkeliene din Germania şi fruntea corpului migraţionist până-n spuma halbei sale nemuritoare. Că ar fi emigrat iute înapoi pe Dâmboviţa dragă lui, unde vindea bere ca să aibă bani să scrie opere eterne. Fie berea cât de rea, tot mai bine-n berăria mea! Pentru că, atunci când lui Nenea Iancu îi cădea bine mizilicul, începea să vadă şi jumătatea plină a halbei româneşti:
"Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul, mai aminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace! Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotrivă, şi astfel, încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi pe de-a-ntregul de ea – păcum e drept şi păcum are să şi fie odată."
Singurul regret pe care îl avem noi este că nu poate să vadă minunea de astăzi, când Berlinul s-a mutat la Cotroceni şi Bruxelles-ul în Palatul Victoria, să se dospească şi neamul nostru cumsecade, cu lucru bine făcut. De ce râzi bre, Nene Iancule? Eşti tot cu monoclul pe noi, nu-i aşa? Vorba e… noi cu cine mai votăm?!
