Pentru cei din spațiul răsăritean existența are ceva în plus. Ea nu este nicidecum a patra sau a cincea dimensiune, nici grija de capra vecinului, ci o chestie mult mai complexă și mai macabră chiar și decât grija zilei de mâine: Securitatea. Astfel, dacă un răsăritean, în special unul din fostul bloc comunist, poartă o discuție cu un interlocutor din spațiul vestic și ajunge la acest subiect, discuția se blochează instantaneu. Cum să explici că cineva voia să știe ce faci în fiecare moment al vieții tale? Cum să povestești că cineva ți-a turnat tatăl la Securitate pentru simplul fapt că deținea o mașină de scris (cum a fost cazul meu)? E practic imposibil, pentru că nimeni nu te crede și, mai ales, nicun om normal la creier nu poate empatiza cu așa ceva.
Pentru cei inițiați în ce privește acțiunile Securității însă, discuția are, din păcate, mai multe niveluri de înțelegere. Cu alte cuvinte, poți ierarhiza actorașii acestei instituții în funcție de tipologii și, de ce nu, toane de moment. Toane de moment? Da, pentru că, deși nimeni nu poate crede, securiștii sunt până la urmă și ei oameni ca noi toți: trag pârțuri, merg la closet, ba, uneori, chiar fac treabă mare prin diverse structuri statale de putere. Rezultă astfel securistul țâfnos pentru că nu și-a băut cafeaua, securistul de treabă care scrie poezii și, conform logicii descrise mai sus, băiatul cu ochi albaștri care a făcut rahatul praf la chermeza de partid unde i-au fost servite gogoși expirate. Iar uneori, ce să zic, Securitatea, dacă puteți crede, ajunge să devină chiar literatură, mai ales dacă scriitorul este Ismail Kadare, iar opera, o carte intitulată Spiritus.
Pe scurt, premisa de la care pleacă ultimul roman al marelui scriitor albanez este halucinantă, dacă n-ar fi de-a dreptul suprarealistă: poliția secretă albaneză a mers atât de departe pe vremea dictaturii lui Enver Hoxha (citit Hodja, sau Hogea mai pe românește), încât ajunsese să bage microfoane în căptușeala hainelor morților, în speranța cine știe cărei comunicări cu lumea de dincolo. Iar asta încă nu-i nimic, pentru că o legendă colosală, pândind din negura vremurilor nu foarte îndepărtate și a paginilor dosarelor, atestă faptul că Securitatea este mai tare până și decât moartea. Astfel, se spune, se șoptește cu teamă, siniștrii băieți cu ochi albaștri au reușit să captureze chiar și sufletul unui mort pentru a-l face să vorbească. De mediumul prin care transmite mesaje sufletul cu pricina nu mai vorbim, a fost torturat atât de cumplit, încât bietul om și-ar fi dorit să nu se apuce de ocultism în plină dictatură a proletariatului niciodată. Cine este însă acest mort și de ce ajunge să fie atât de important în poveste veți afla, sper, citind dumneavoastră înșivă cartea. Nu știu dacă am reușit să vă transmit cât de cât fiorul teluric care răzbate din străfundul lumii morților supravegheați de securiști, dar, credeți-mă pe cuvânt, pentru cei familiari cu acest scriitor, Kadare este at its best.
P. S. – Interesant felul în care se poate „traduce” lectura din Kadare în spațiul serviciilor românești ante și postrevoluționare: dacă Securitatea este atotputernică, guvernând chiar și lumea celor dispăruți, înseamnă că Adrian Păunescu continuă să trimită rapoarte de dincolo? Dacă da, despre cine?
