„Zero Dark Thirty” e un film aflat într-o situație ingrată. Pe scurt, nu are cum să nu te dezamăgească, indiferent de zona din societate din care provii. Și de-aia e unul dintre cele mai bune filme istorice pe care le-am văzut în ultimii ani. Hai să o luăm pe rând!
Dacă din trailerul exploziv te-așteptai la un blockbuster de acțiune în care Bruce Willis se aruncă de mânuță cu Arnold Schwartzenegger dintr-un avion și fac legea, nu e filmul pentru tine. N-o să moară 300 de teroriști în luptă cu doi soldați americani cu inimă de aur, ca la final să apară însuși Osama conducând un robot uriaș pentru care sunt chemați supereroii din „The Avengers”. „Zero Dark Thirty” e un film al dracului de realist și, pentru unii, poate plictisitor. Odată ce ai trecut de 18 ani însă, poate că ar trebui să știi că violența din viața reală nu e deloc spectaculoasă sau distractivă și că doi amărâți cu Kalașnikovuri n-au nicio șansă împotriva câtorva zeci soldați de elită americani care, bașca, i-au și luat prin surprindere. Că așa s-a întâmplat toată tărășenia din 2 mai 2011, când bin Laden și-a dat obștescul sfârșit în chiloți undeva în Pakistan. Secvența de final este, într-adevăr, tensionată și fascinantă, dar nu pentru că ar fi desprinsă din Transformers, ci pentru că îți arată cât de profesioniști au devenit americanii la vânătoarea de oameni. Mi-l și imaginam pe Osama cum stătea și se uita indignat la videoclipuri sexy cu Inna pe internet, când a auzit niște focuri de armă, cineva care i-a strigat numele într-o arabă stricată și apoi un glonț sec în cap.
Filmul o să-i dezamăgească și pe cei cu înclinații către stânga intelectuală, care scriu zilnic diatribe acide împotriva corporațiilor, guvernului american și băncilor, gen. „Zero Dark Thirty” nu stă să-i judece pe agenții care-și torturează prizonierii, ba chiar îi vezi pe mulți din CIA cum strâmbă nemulțumiți din nas când Obama închide programul de „tehnici avansate de interogare”. Da, eroii care au dus la moartea celui mai cunoscut terorist din istorie credeau că tortura e un rău necesar. Că ne place sau nu, când vine vorba de fapte nu există polemică.
Cu toate astea, oamenii „de dreapta” care și-ar dori să vadă Orientul Mijlociu ras de fața pământului vor fi, și ei, dezamăgiți. Noul film al lui Kathryn Bigelow nu e o apologie pentru CIA și armată, pentru tortură și antiterorism, cum au acuzat mulți critici de film care au înțeles mai puține lucruri decât Andreea Tonciu din această producție. Prinderea lui bin Laden are niște costuri de umanitate fățișe, agenții CIA fiind gata de aproape orice ca să ajungă la Darth Vader cu turban al timpurilor noastre. Agenta Maya, personajul principal al filmului, care are cel mai mare rol în asasinarea lui Osama, nu are prieteni, nu are iubit, nu știm nici măcar dacă are familie. Și, mai grav, de fapt, nici măcar nu contează. Viața „în slujba țării” este nasoală, mai ales când te ocupi de treburile murdare.
Până și scena de final este ambiguă: nu-ți dai seama de ce plânge Maya când vede că misiunea ei a fost, după 12 ani de muncă îngrozitoare, îndeplinită – epuizare, fericire, descătușare sau vinovăție? Sau din toate aceste motive la un loc? „Zero Dark Thirty” este un film regizat și jucat excelent, care ne dă doar istoria rece a faptelor, nu și ce să credem despre ele. Mă bucur că mai există și filme care asumă că avem un creier de care suntem capabili să ne folosim și care nu are cine știe ce agendă politică în spate.
