„Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mâinile astea pe care nu le pot controla. Sub capul meu e ud, mă mut puţin mai încolo şi încerc să opresc tremuratul.” Acest tremurat îl va însoţi permanent pe El, personajul fără nume, cel care luptă cu dependenţa de alcool, droguri uşoare şi mai ales de un anumit mod de viaţă. Este o stare fizică, dar nu numai, specifică dependenţilor, a cărei intensitate este subliniată de Cristian Fulaş, autorul cărţii „Fâşii de ruşine” prin propoziţii scurte, în cascadă, uneori cu pasaje întregi în care cuvintele curg unele după altele fără semne de punctuaţie, asemenea gândurilor confuze ale personajului principal. Pentru că „aşa ne ducem zilele de ani buni. Bem şi tragem, facem bani din ce pică. Nimic mai frumos. Nu ne sperie nimic, în timp le-am văzut pe toate. Ştim bine că într-o zi s-ar putea termina prost şi cu toate astea continuăm.”. Până când? Până când apare, la început difuz, mai apoi din ce în ce mai enervant conştientizată, ruşinea. În fâşii ce revin obsedant şi care îl determină să accepte mâna de ajutor întinsă dezinteresat – iar asta este şi mai derutant! – şi să accepte o cură de dezintoxicare, chiar dacă mintea lui refuză să creadă că este dependent. Nu ştie ce să facă cu mâinile, nu ştie cum să vorbească despre el – şi apoi, ce să spună?, nu a realizat nimic până în acest moment – nu ştie de unde ar trebui să pornească, „nu îmi dau seama deloc unde ar putea fi soluţia pentru acea minunată lume nouă despre care vorbesc oamenii ăştia”. Nu ştie – nu are cum să ştie – de unde să înceapă să construiască. Şi ce să construiască?!
Autorul îşi conduce gradat şi într-un stil alert personajul către „vindecare” şi recidivă, în lupta pe care o dă cu el, cu înţelegerea lumii în care se mişcă, cu mirarea că există oamenii care îi întind o mână de ajutor fără să îi ceară nimic în schimb, îşi creionează cu multă economie, dar convingător, personajele secundare, iar noi cititorii îl urmărim fără să lăsăm cartea din mână, curioşi să vedem cine va ieşi învingător. Citeşti şi ai senzaţia că eşti antrenat tu însuţi într-un dialog cu personajul, un om care caută răspunsuri la multe întrebări, încercând să găseşti, pe cât posibil, nişte soluţii. Un interesant fragment de viaţă presărat cu fâşii de ruşine – să fie oare uneori acest sentiment salvator?! – pe care îţi face mare plăcere să-l parcurgi alături de personajul lui Cristian Fulaş.
