Cazul băiatului care suferă de Sindromul Down, și cu toate acestea a promovat examenul de bacalaureat, a sensibilizat o țară întreagă. Nu numai că le-a dat perversa tuturor puturoșilor de liceu care n-au reușit să alcătuiască o propoziție cu cuvântul „umăr“, ci ne-a reamintit că astfel de copii există. Respinși de profesori, societate și de foarte multe ori de părinți, copiii cu probleme rămân pe dinafară. Iată însă că în România există și oameni cărora le pasă ce se întâmplă cu acești copii, într-o țară în care să fii asistat social e un sport național, iar ajutoarele ajung la toți puturoșii a căror principală dizabilitate e lenea. Ce șanse au copiii aceștia, cât de greu e să lucrezi cu ei și cine se implică aflăm de la Daniela Vișoianu, Project Manager al programului „Să redescoperim școala!“.
Reporter: Spune-ne câteva cuvinte despre programul „Să redescoperim școala!“. Ce presupune mai exact?
Daniela Vișoianu: Există doi actori importanți în procesul de educație: copilul și părintele/tutorele acestuia. Deseori, politicile educaționale gândite în birouri nu le acordă suficientă atenție. Provocarea noastră, la C4C, este să lucrăm chiar dincolo de aceste două entități: pe cuplul format de copil și părinte. M-am străduit să repet aproape obsesiv că în toate activitățile noastre trebuie să fie implicat și părintele. „Să redescoperim școala!“ înseamnă să îi provocăm pe pedagogii care lucrează, interacționează cu acești copii să își asume responsabilitatea pe care o au pentru ca acești copii să devină adulți independenți, colaborând cât mai deschis și personalizat cu părinții copiilor. Statul asistențial nu poate fi făcut responsabil de excluderea acestor copii, înaintea adulților care interacționează cu acești copii și au responsabilități. Și fac aici o distincție între responsabilitate și sarcină de serviciu, în sensul că limitarea la sarcinile de serviciu contribuie, decisiv, la ratarea potențialului acestor copii.
De ce programul se desfășoară doar în regiunea Sud-Muntenia? În Nord nu sunt astfel de probleme? Numai când mă gândesc la Vaslui…
Coincidența face ca, de-a lungul anilor de implementare chiar să avem solicitări din județul Vaslui și nu numai. Și a fost dureros să refuzăm o parte din acești copii. Suntem în Sud – Muntenia și București-Ilfov – am lucrat cu foarte multe dintre școlile speciale din București, de exemplu, pentru că așa a fost scris proiectul și pentru că POSDRU înseamnă, din cauza birocrației, blocarea în niște limite obositoare pentru creativitatea care caracterizează, în condiții de „pace“, sectorul neguvernamental. Dacă sunt sinceră cu mine acum, ar trebui să vă mulțumesc pentru întrebare și să mă gândesc că, de fapt, aș fi putut găsi mecanisme să ies din paradigma celor două euro-regiuni, însă lupta aceasta pentru supraviețuire a beneficiarilor POSDRU a fost extrem de obositoare pentru sistem. Ca exemplu, chiar dacă am avut întârzieri enorme la decontare pe programele din sectorul educație, conturile Asociației tot au fost blocate de fisc, astfel încât, orice sprijin financiar suplimentar (sponsorizări), pentru susținerea activităților complementare sau pentru beneficiari din alte euro-regiuni, la Vaslui să spunem, ar fi avut ca destinație Ministerul Finanțelor. Da. Este adevărat. Problemele sunt aceleași peste tot.
Ajutați numai copii cu dizabilități sau și puturoși care nu vor să se ducă la școală și abandonează?
Eu nu cred că există copii care se nasc puturoși. Oricare dintre noi, cei care lucrăm cu tineri și copii, cu dizabilități sau fără, știm că suntem norocoși, pentru că energia și pasiunea pe care o punem în aceste intervenții vine de la ei. Avem o colaborare cu un alt proiect (Regiunea Sud-Vest Oltenia) care lucrează și cu copii care au un număr mare de absențe nemotivate – cu risc crescut de abandon școlar. Au interacționat colegii mei cu copii de 9, 10 ani care nu știu să citească. E dureros să te uiți la ei, să le vezi efortul, niciodată lipsa de interes și să realizezi inconștiența statului al cărui cetățean ești. O învățătoare cu har, plătită decent, este cea mai prețioasă investiție pe care un stat poate să o facă în viitorul copiilor. Un copil care trăiește în abandon, mă refer aici la cel școlar deși s-ar putea adăuga și cel afectiv, când e într-o familie care nu îl susține/iubește, va deveni un adult învățat să abandoneze. Comportamentul de fugă în fața greutăților, de abandon, va fi definitoriu pentru întreaga lui viața de adult. Toți avem nevoie de un punct de spijin. Încercăm să le spunem aceasta părinților și adulților care lucrează cu ei.
Cum stăm la capitolul discriminare când vine vorba de copii cu dizabilități?
Păi stăm. Și tot ar fi bine să stăm, însă din păcate, avem și atitudini. Când un părinte îi spune în mod repetat copilului „ești un idiot“, cu variante, cum ar putea să crească un copil altfel decât inadecvat. Sunt învățătoare care nu primesc la clasă copii cu diabet, pentru că nu vor complicații. Sunt cadre didactice care spun: „lucrez cu acest copil foarte bine, a făcut progrese enorme“, însă copilul nu mai vrea să meargă la școală și mama consideră că în relația dintre copilul ei cu un anume retard și învățătoare ceva nu funcționează. „Contraatacul“ învățătoarei sună cam așa: „Uitați-vă la mamă, habar nu are despre problemele copilului, ea nu se uită la ea?“. Și e doar o mamă disperată, poate mai puțin educată, însă cu un instinct profund: un copil care nu mai vrea să meargă la școală, nu se simte parte din proces.
Cine-i discriminează mai mult pe acești copii? Sistemul (stat, profesori), societatea (colegii, profesorii, chiar și părinții?)
M-am străduit să repet de-a lungul anilor că presiunea pe care o pun, la început părinții și mai ales părinții, apoi educatorii, asupra copiilor este deseori disproporționată. „Mi-am sacrificat viața pentru tine/ am renunțat la serviciu ca să am grijă de tine…“ sunt mecanisme care condiționează la copii sentimente de culpă și devalorizare. Toți ar trebui să înțelegem că o infirmitate fizică nu trebuie dublată de o infirmitate afectivă.
E interesantă distincția pe care o faceți în întrebare: statul nu e societate. Eu nu cred că statul te poate discrimina, statul poate construi o legislație și mecanisme prin care cei care te discriminează pot să fie sancționați. Minunat. Un alt mecanism bazat pe pedeapsă („ai greșit – ești pedepsit“). Prin proiect, încercăm să îi promovăm pe cei care merită recompensați pentru abordarea lor inclusivă.
Cine îi discriminează mai mult? Contează cât de mult? Un copil „arestat“ într-un scaun cu rotile poate zbura în viață mai frumos decât oricare dintre colegii lui „normali“, cu condiția să fie iubit și susținut. A fi discrimnat, mai mult sau puțin, înseamnă a-i smulge mai multe sau mai puține pene din aripi.
Ai o statistică? Cam care e procentajul copiilor cu dizabilități în România?
Numărul persoanelor cu dizabilități din România era la sfârșitul anului 2012 de 687.596, dintre care 60.353 (8,8%) copii și 627.243 adulți (91,2%).
În cazul copiilor cu dizabilități, 49,6% (aproape 30.000 de copii) dintre aceștia au o dizabilitate gravă (I).
Copiii cu dizabilități accentuate (II) sau medii (III) reprezintă un procent de 20,2%, respectiv 28,6%.
Restul, de sub 2%, reprezintă copii cu dizabilități de grad ușor (IV).
În funcție de tipul dizabilității, cel mai preponderent în rândul copiilor se regăsesc cele de tip somatic, reprezentând aproape 22% din cazuri (13.000 de cazuri înregistrate), urmate de cele de tip asociat (cu 12.625 de cazuri, 21%), mental (11.200 de cazuri, aproape 19%) și psihic (aproape 11.000, 18%).
Părinții cum reacționează la program?
Părinții sunt fericiți. Dacă noi suntem stricți și ei înțeleg că activitățile nu sunt câteva zile în care își lasă copiii în grija altuia, atunci ei participă și pot înțelege lucruri importante despre ei, despre copiii lor, despre modul în care se raportează la nevoile reale ale copiilor lor.
Însă e încă mult de lucru – noi nu avem o educație favorabilă delegării, astfel încât părinții se simt datori să controleze viața copiilor lor, spunându-le – o bună observație din atelierele organizate – și cât de galben să fie soarele sau cât de înalt sau verde, sau unde pe foaie trebuie să desenze bradul.
Dar cadrele didactice?
Drumul este greu și anevoios. Din punctul nostru de vedere, curriculele sunt aproape absurde. Vă dau un exemplu: avem în învățământul primar, ore dedicate scrisului și cititului și ore de cunoașterea mediului înconjurător. În România e prea puțin explicat ce înseamnă curriculă integrată. Și ar putea însemna că la ora de cunoașterea mediului, vorbind despre grâu și cum se face pâinea să exersezi scrisul și cititul, ba chiar, ai putea să calculezi și de cât grâu de semințe ai nevoie pentru a semăna două hectare de teren. La fel și cu poveștile: citim Scufița Roșie și exersăm scrisul, cititul și chiar comportamentul civic – responsabilitatea: pentru că mama îi spune fetiței să nu vorbească cu străini, pentru că fetița merge să își ajute bunica – responsabilitate față de familia largită, suport transgenerațional. Și copiii s-ar putea tolăni pe un covor așezat pe jos, ar putea să-și comunice propria lor opinie, pentru că nu e important să stea cuminți în bancă, ci să fie prezenți în procesul de învățare. Avem, deci, cu toții, o tristețe referitoare la cadrele didactice. Însă, la cât de prost sunt plătite, gândiți-vă cine mai intră în învățământ. Foarte puțini dintre cei cu vocație și care au o anume forță personală, interioară sau exterioară și financiară (pe cineva în familie care îi susține).
De ce numai 2.400 de copii și 2.400 de părinți?
Numărul era apreciat ca fiind realist în raport cu durata de implementare a proiectului şi a numărului copiilor cu astfel de probleme luat în evidenţă de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. De altfel trebuie să menţionez aici că încă de la început am avut un parteneriat consistent cu Consiliul Judeţean Dâmboviţa prin Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa.
În mod deosebit apreciem accesul la tabăra Căprioara din județul Dâmboviţa, unde aproximativ 400 de copii au participat cu unul dintre părinţi sau tutori la ateliere şi consiliere, în 2011.
Lucrați cu specialiști din străinătate? Cine-i formează pe specialiștii care vor lucra în viitor cu copii?
Mecanismul construit în proiect a fost ca experţii din străinătate să lucreze în cadrul unor workshop-uri atât cu experţii din cadrul echipei de implementare, cât şi cu experţi din cele două euro-regiuni şi care interacţionează zi de zi cu aceşti copii şi părinţii lor. Am încercat şi vom continua cu un eveniment important din luna septembrie să deschidem perspective pentru tipuri de terapii mai puţin cunoscute în România, şi care au generat rezultate consistente şi pozitive.
A fost greu să puneți pe roate un astfel de program? Știu că e finanțat prin POSDRU, dar autoritățile române
cum au reacționat?
Da, proiectul este cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 „Investește în oameni!“ (ID 63355), unde cea mai fabuloasă întârziere a fost de 244 de zile între depunerea cererii de rambursare și încasarea banilor.
Nu a fost greu de pus pe roate, a fost greu de menţinut pe roate, în special în cursul anului 2012, întrucât intenţia noastră era să ducem toţi cei 2.400 de copii în activitățile de tip tabără, considerând că scoaterea lor din mediul familiar sau şcolar poate permite testări şi schimbări comportamentale de substanţă. Din cauza dificultăţilor de finanţare şi dorindu-ne să nu facem rabat la calitatea procesului pe care trebuie să-l traverseze, am modelat şi alte tipuri de activităţi (ateliere de weekend sau de tip școala de vară/de duminică), astfel încât să ne îndeplinim obiectivul de a ajuta la o schimbare de paradigmă în lucrul cu aceşti copii şi în diminuarea riscului ca aceştia să părăsească timpuriu şcoala.
Lucrăm cu aceşti copii pentru diminuarea riscului, inclusiv îi susţinem pe copii împotriva unei intenţii de abandon a părinţilor.
Ce șanse la o carieră are un copil cu dizabilități, cum crezi că vor sta lucrurile peste 10 ani?
Un copil care are dizabilități și merge la școală parcurgând un ciclu cât mai lung în sistemul de învățământ, are șanse la fel de mari ca și un copil normal. Un copil cu dizabilități este de regulă mai determinat în exploatarea talentelor pe care le are, astfel încât să poată compensa diferența față de ceilalți copii. Am întâlnit adulți care au activități sau afaceri de succes și care consideră că dizabilitatea pe care o au a funcționat ca un factor motivator pentru dorința lor de a reuși în viață.
Referitor la cum ar putea să fie peste 10 ani: în România, piața forței de muncă trebuie să facă față ratei enorme de șomaj a tinerilor sub 25 de ani. Identificarea talentului pe care îl are un copil și ponderarea așteptărilor – unii ar putea să fie mecanici auto de succes, mai degrabă decât absolvenți de Drept, pot contribui la adecvarea calificărilor și obținerea de performanțe. Ori, din punct de vedere al ponderii așteptărilor, tocmai acești copii educați și crescuți într-un mediu hrănitor pot fi dintre cei cu așteptări realiste.
Este BOR un posibil partener?
Ultimul an a însemnat pentru mine personal o confruntare periodică cu această întrebare și vă mulțumesc pentru ea, deoarece am un mesaj special pentru Biserica Ortodoxă Română: există o parabolă în Biblie despre păcatul de a îngropa talanții. Biserică Ortodoxă Română este o structură care beneficiază de o infrastructură remarcabilă care ar putea fi utilizată în sprijinul celor defavorizați, de altfel principalilor susținători. Știu situații despre clădiri și facilități aflate în proximitatea Bisericii Ortodoxe Române care ar putea să fie transformate de către partenerii organizațiilor neguvernamentale în centre de suport pentru comunități și care zac nefolosite de ani de zile în așteptarea unui chiriaș miraculos. Ori sensul folosirii lor și îmbogățirii lor cu viață și cu emoții este pierdut undeva pe drum.
exclusiv online
