Nu știu dacă ați observat, dar Mircea Badea și-a schimbat pe pagina de Facebook intitulată, în mod inteligent, „Mircea Badea chiar el”, poza de profil și fotografia de copertă. La profil a pus o imagine cu actorul Daniel Craig, ăla de-l joacă pe James Bond, iar la copertă o poză cu un lunetist care-și caută ținta. Asta cu lunetistul o înțelegem, că Mircică se uită zilnic cu binoclul spre Rahova, mai ales când intră Varanul la dușuri și plânge, bietul Vuvuzel, de mila acestuia de i se umple limba de lacrimi. Dar ce să caute James Bond pe post de poză cu Badea? Că doar James Bond e un tip dur, care trage din toate pozițiile, bate bandiții la patru coaste și-i cel mai tare la barosăneală, pe când Mircea Badea la ce e tare? La bătaie, nici vorbă, n-ați văzut ce l-a caftit motoristul ăla? Poate la fugă să fie grozav, așadar stau și mă mir de ce nu și-a pus el la poza de profil o imagine cu Maricica Puică?
Într-o postare pe blogul personal, Adrian Năstase ne spune povestea sabiei lui Alexandru Ioan Cuza, expusă recent la Muzeul Cotroceni. Micul lăudăros nu pierde prilejul să se laude că, dacă nu era el, sabia lui Cuza ar fi ajuns prin cine știe ce colecție străină de patria noastră sau la vreun colecționar veros – exact ca brățările alea de aur dacice, dacă știți despre ce vorbesc. În cazul sabiei lui Alexandru Ioan Cuza, Năstase susține că și-ar fi trimis personal un emisar la Londra, unde arma era vândută la licitație și, până la urmă, a reușit să o cumpere, alături de alte obiecte de valoare. E de mirare cum de un finuț iubitor de artă, care și-a umplut baia de vangogi și balconul de rembranzi, în vreme ce Gioconda îi surâde, misterios, dintre borcanele de murături din cămară, nu a păstrat el sabia. Dar cred că există o explicație: dacă-și umplea casa de săbii, pumnale și topoare istorice, nu vă dați seama că, atunci când veneau procurorii să-l salte, Năstase și-ar fi luat gâtul cu ele? Pe când așa, cu o lamă Gillette Mach 3 n-a reușit decât să se zgârie puțintel la ceafă…
Aflată sub control judiciar, ceea ce înseamnă că poate folosi foehnul la orice hotel din Caraibe și poate face pipi la oricare veceu de marmură cu capac de aur încrustat cu diamante din Dubai, Elena Udrea rămâne la fel de deschisă (comunicativ) față de fanii ei de pe Facebook. Fani cărora le povestește cam tot ce face. Printre altele, ea le-a destăinuit ce i-a făcut o pisicuță adoptată recent – păi ce să facă, săraca, dacă a rămas fără niciun Cocoșel, să facă borci ca Pelinel, mai bine adoptă o pisică! Mâța, foarte răsfățată, a făcut ce-a făcut și i-a aplicat Elenei o ditamai zgârietura la mână, prilej pentru politiciană să concluzioneze: „Până și pisicuța a zgâriat mâna care o hrănește”. Corect, măi Nuți, când ești damă bună le dai la toți șpăgi, comisioane, fonduri europene, milioane de coco și ei te zgârie pe mână, atunci când nu te mușcă de cur. Dar, spre deosebire de fiarele cu chip de om care au turnat-o pe Udrea la procurori, pisicuța are suflet și, ne asigură Elena, ”sunt sigură că regretă, așa că am iertat-o”. Având în vedere zona unde a fost zgâriată – chiar la încheietura mâinii – înclin să cred că nu pisica a atins-o cu ghearele, ci Nuți a avut și ea o dilemă, ca orice blondă care se respectă: să-și taie venele sau să și le lase lungi?
Printre zece poze cu pisici și cinci distribuiri de texte din alea cu „Dacă nu trimiți poza asta sfințită la o sută de persoane din listă vei avea ghinion șapte ani și nici naiba n-o să te mai aleagă în Parlament”, senatoarea Cristiana Anghel strecoară, pe pagina ei de Facebook, și o trimitere la un link al Asociației Fumătorilor, cu titlul: „Interzicerea fumatului, triumful unei idei naziste”. Nu știam că stoparea sufocării fumătorilor pasivi cu fum toxic e o idee nazistă, dar doamna senator știe mai bine. Mă mir însă că o femeie așa de cultivată, care știe să trăiască așa de sănătos, numai cu apă, suc, cafea și Antena 3, e și adepta fumatului. Sau poate s-o pregăti doamna pentru o nouă grevă a foamei și a auzit că, dacă fumează ce țigări trebuie, nu mai simte nicio senzație de foame și o săptămână întreagă!
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 1 (1199) – 8-21 februarie 2016
