Într-o țară în care unii susțin că justiția nu-și face deloc datoria, iar alții acuză că și-o face cu prea mult exces de zel, cel mai bine e să discuți despre subiectul ăsta cu cineva din domeniu. De aceea ne-am adresat unui om care, vorba comentatorilor sportivi, ”știe cu Justiția” și se dorește a fi un model de intransigență și curaj pentru tinerii judecători: Cristi Danileț, membru în Consiliul Suprem al Magistraturii.
Justiția română ar trebui să fie oarbă, cum zice tradiția, dar văd că în ultima vreme tot mai mulți încearcă să-i pună ochelari, doar-doar i-o vedea și i-o ocoli. Ce-i de făcut?
O fi având zeiţa Themis, a Justiţiei, o eşarfă la ochi, dar asta nu înseamnă că e oarbă. Vede peste tot: avem surse şi resurse în toate mediile şi….azi e cam greu să treci neobservat dacă încalci legea. Cred că mulţi sunt convinşi că în România dreptatea nu se mai împarte, ca înainte de reforma justiţiei din 2004-2005, în funcţie de pile şi relaţii. Deja avem o generaţie de magistraţi nouă care nu au aceste cuvinte în vocabular şi pe care îi lasă rece poziţia sau averea celor care se perindă prin faţa lor.
Parlamentul a salvat de închisoare numai în ultimul an câțiva indivizi certați cu legea. Să înțelegem că, dacă vrei să furi liniștit în România, trebuie mai întâi să ajungi deputat sau senator?
Oh, aici vă corectez: dacă vrei să furi liniştit trebuie să ajungi ministru, după care să te refugiezi în Parlament… Să vă explic: parlamentarii au imunitate, în sensul că nu pot fi urmăriţi pentru vot şi pentru ceea ce spun în cameră; pentru infracţiunile de drept comun pot fi urmăriţi ca orice cetăţean, dar nu pot fi reţinuţi, arestaţi sau percheziţionaţi dacă Parlamentul nu dă voie procurorilor. Miniştrii însă sunt şi mai bine protejaţi: ei nu pot fi nici măcar cercetaţi, darămite arestaţi, dacă nu dă voie Parlamentul, pentru un ministru parlamentar, respectiv Preşedintele statului, pentru un ministru neparlamentar. Închipuiţi-vă că, printr-o eroare impardonabilă a Curţii Constituţionale comisă în 2007, această procedură se aplică şi pentru foştii miniştri. De aceea spun: dacă un fost ministru comite abuzuri şi el este parlamentar toată viaţa, iar Parlamentul refuză vreodată să permită cercetarea lui, asta e: respectivul tocmai a ajuns deasupra legii.
Care ar fi soluția pentru ca miniştrii şi parlamentarii să poată fi trași la răspundere, ca orice cetățean?
Ne trebuie un Parlament care să înţeleagă că „stat de drept” nu este un dicton, ci o valoare fără de care nu poate exista o democraţie. Aceasta presupune că nimeni nu e deasupra legii şi că puterile sunt separate, independenţa justiţiei fiind crucială. Or, la noi, Parlamentul cere, fără nicio bază legală, dosarele de la procurori, care ar trebui să fie nepublice; persoana respectivă e judecată acolo, în cameră; apoi se decide – fără a furniza vreo motivare – că parlamentarul respectiv nu poate fi arestat sau că un anumit ministru nu poate fi cercetat pentru corupţie sau infracţiuni de drept comun. În acest moment eu, ca magistrat, sunt obligat să atenţionez că acel act al Parlamentului, care se dorea unul politic pentru a proteja independenţa politicienilor, se transformă într-un act de imixtiune în justiţie, dacă nu chiar de favorizare a infractorului. Cu alte cuvinte, în loc să fie un for democratic, devine un loc de impunitate: Parlamentul nu mai este un loc al legii, ci un loc de sustragere din faţa legii. Nu ştiu ce e de făcut. Personal, când mă uit la Parlament văd o reflectare a poporului român. Nu spun nici că e bine, nici că e rău, căci îmi iubesc ţara şi accept locuitoriii noştri. Asta nu înseamnă că sunt resemnat, ci sunt extrem de optimist: chiar cred că este de datoria intelectualilor să educe populaţia. Cred însă că e nevoie de oameni care să dea votul la alegerile din iarnă în cunoştinţă de cauză, să nu mai aleagă în Parlament oameni încătuşaţi şi să facă presiune ca miniştrii urmăriţi sau parlamentarii condamnaţi să părăsească funcţia. Aş mai sugera eliminarea imunităţii din legislaţie dar am văzut că, indiferent de culoarea politică, cu toţii profită de ea, aşa încât sunt slabe şanse să aprobe aşa ceva chiar cei vizaţi.
De ce a demisionat Oprea: de frica străzii sau pentru că avocații săi au găsit astfel o altă chichiță, ca să-l scape?
Fostul ministru a fost sustras de către Parlament, în septembrie, de la urmărire penală pentru infracţiunea de ucidere din culpă, care are legătură – spun procurorii – cu o faptă de abuz în serviciu pentru care acelaşi Parlament solicitase în februarie urmărirea. Or, refuzând să ceară procurorilor cercetarea pentru o infracţiune de drept comun, ancheta este blocată. Spre deosebire de mulţi părerologi, eu am citit textele din Codul de procedură penală, din Legea responsabilităţii miniseriale şi din Regulamentul Senatului şi am ajuns la concluzia că este posibil ca acest vot să fie reluat.Fiind un act politic, Senatul poate vota într-un fel, apoi poate reveni, căci asta este politica: azi votezi o lege, mâine o modifici sau abrogi. Asupra oricărei decizii politice se poate reveni dacă acest lucru nu este interzis de lege. Altfel, ar însemna că un fost ministru, dacă rămâne parlamentar toată viaţa şi o singură dată s-a respins cererea de urmărire penală în privinţa lui, nu ar mai putea fi nicicând tras la răspundere, ceea ce este absurd. Revenind la cazul discutat, demisia este un act personal şi nu poate fi interpretat. Dacă prin demisie un ministru înţelege să se supună procedurilor judiciare pentru a se stabili adevărul într-o cauză, este de apreciat. Este clar că aici presiunea străzii a jucat un rol: nimeni nu ar putea explica raţional de ce un fost ministru nu poate fi cercetat pentru o infracţiune de drept comun. Şi, atenţie, nu vorbim de arestare sau condamnare, ci doar de cercetare, adică de deschiderea cadrului legal pentru a se administra probe cu privire la vinovăţie şi nevinovăţie.
Ați fost recent într-un turneu european. Cum se vede justiția românească din Occident?
În ultimele luni am fost în mai multe state europene: Ucraina, aflată la începutul reformei judiciare, care are trei CSM-uri, unde am vorbit de organizarea justiţiei la noi; Cehia, unde conduc un proiect european cu privire la standardele internaţionale în materia celor trei „i” – independenţa, imparţialitatea, integritatea; Bosnia şi Herţegovină, un stat federal de numai 4 milioane de locuitori ce reuneşte trei teritorii, are 13 prim-miniştri şi tot atâţia miniştri de justiţie, trei constituţii, două curţi constituţionale, dar un singur CSM, unde am evaluat din partea Comisiei Europene legislaţia lor cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor; în Bulgaria, aflată în plină reformă, unde CSM este controlat politic şi, astfel, justiţia; în Italia, unde am dat peste o placă comemorativă aflată în Curtea Supremă de Casaţie pe care sunt notate numele magistraţilor omorâţi de mafie în timpul operaţiunii „Mani Pulite”, foarte asemănătoare cu acţiunile DNA-ului nostru din ultimii 12 ani; în Croaţia, proaspăt intrată în UE, care a reuşit acum doi ani să îl condamnamne pe fostul prim-ministru la 8 ani închisoare pentru corupţie. Succesul înregistrat în România în lupta împotriva corupţiei face ca ţara noastră să fie privită cu simpatie, iar ţările din regiune ne iau drept model: magistraţii noştri sunt foarte curajoşi, CSM-ul nostru are puteri foarte largi asupra carierei judecătorilor şi procurorilor, iar politicienii corupţi au pierdut războiul absurd pe care îl duc cu justiţia.
Dacă PSD câștigă alegerile, Dragnea va fi premier, așa cum au afirmat deja mai mulți lideri ai partidului. E legal să avem un prim-ministru condamnat penal?
În cariera mea de 18 ani am aflat că, uneori, ceea ce este legal nu e neaparat moral sau normal, dar şi invers. În privinţa întrebării dvs, puterile statului nu prea par egale: o persoană nu poate deveni magistrat dacă are cazier şi un magistrat este imediat dat afară dacă este condamnat; în schimb, o persoană poate fi aleasă primar chiar dacă este în arest la poliţie, un parlamentar poate rămâne în funcţie, chiar dacă este condamnat cu suspendare, iar orice persoană condamnată, după executarea pedepsei, poate fi aleasă parlamentar sau pusă ministru. Nu vreau să duc discuţia spre persoane, ci spre principii: niciun om educat nu ar alege în funcţii statale oameni condamnaţi de justiţie şi nici un politician cu onoare nu ar accepta să conducă o instituţie a statului dacă are cazier.
Fostul președinte Traian Băsescu lăuda, pe vremuri, justiția, atât de des că sughițau toți magistrații pomeniți. De când nu mai e la putere însă, domnia sa spune că justiția se face arbitrar și abuziv. Este într-adevăr astăzi justiția influențată politic sau, pur și simplu, domnul Băsescu se călăuzește după principiul ”nimeni nu e mai presus de lege, doar pe Nuți să nu mi-o lege”?
Justiţia română a devenit independentă după reforma de acum 12 ani. Până atunci a fost în subordinea celor de la putere, care controlau cariera magistraţilor şi, deci, soluţiile din dosare – iar asta v-o spune unul care a prins acesle vremuri. Reforma de atunci nu se datorează unui om sau unei instituţii, ci au fost mai mulţi factori favorabili: presiunea pusă de Comisia Europeană care dorea o justiţie funcţională ca o condiţie pentru a deveni membru în UE; revolta din interior a liderilor asociaţiilor profesionale ale magistraţilor care au alcătuit cu organizaţiile neguvernamentale o platformă de sprijin a reformei; măsurile legislative luate de miniştrii C.Diaconescu, apoi M.Macovei, care au transferat de la Ministerul Justiţiei la CSM atribuţiile de cariera magistraţilor şi au determinat pensionarea a sute de magistraţi compromişi; ieşirile publice ale preşedintelui Băsescu care în primul său mandat au fost extrem de critice, ca în următorul să înţeleagă că justiţia a apucat pe un drum fără întoarcere. Nu e nici un dubiu, justiţia a înregistrat rezultate pozitive, lucru care s-a reflectat în rapoartele europene şi în dublarea încrederii populaţiei. Însă noul tip de discurs al fostului preşedinte a apărut imediat după ce a început instrumentarea dosarelor cu membrii din partidul său ori ai familiei sale. Atacarea conducătorilor instituţiilor cu care el însuşi a colaborat mulţi ani – servicii secrete, parchet, curte supremă – pare o răfuială personală. Cred că este greu de văzut importanţa unei instituţii dincolo de oameni care, e adevărat, pot greşi. Eu însumi am avut procese pe care le-am pierdut: am strâns din dinţi şi am mers mai departe; nu voi ataca niciodată personal un magistrat, dar voi face tot ce pot ca sistemul să se îmbunătăţească. Cu siguranţă însă nu împărtăşesc opinia nimănui cu privire la conspiraţii, dosare fabricate, ordine venite nu ştiu de unde. Dacă se întâmpla asta în urmă cu 20 ani, vă asigur că astăzi nu mai este cazul. Eventual, putem discuta de problemele de corupţie şi de incompetenţă din sistem, însă doar atât.
Mulți susțin că justiția se află pe o cale independentă, de pe care nu mai poate fi deturnată. Puciul din 2012 a arătat însă că pericole de acest gen există. Credeți că, dacă PSD va reveni la putere, ne vom întoarce și la perioada pe care, cu înaltă mândrie patriotică, o numim ”epoca Rodica Stănoiu”?
Ca să înţeleagă oamenii ce înseamnă acea „epocă” – erau anii când politicul controla justiţia: Ministerul Justiţiei recruta și avansa magistraţii; ministrul propunerea şefii de instanţe care mutau judecătorii sau alocau dosarele cum vroiau ei; ministrul numea procurorii şefi şi propunea Preşedintelui numirea procurorului General, fără implicarea CSM; ministrul controla activitatea profesională a magistraţilor prin Inspecţia Judiciară care îi era subordonată; ministrul controla viaţa privată a magistraţilor prin intermediul unui serviciu secret propriu (înfiinţat, de guvernul anterior, care avusese o altă orientare politică); procurorul era cel care aresta; judecătorii de la curtea supremă erau numiți doar pentru un mandat de șase ani de către președintele țării, iar ca președinte al acestei instanțe putea fi numit inclusiv un jurist care nu era judecător (de exemplu, în perioada 2004-2009 președinte al instanței supreme a fost un jurist ce fusese consilier al președintelui țării şi care nu fusese vreo zi judecător la o instanță judecătorească); CSM era un organism de formă, subordonat și condus de ministrul justiției, iar magistrații din CSM – care proveneau doar de la curțile de apel și instanța supremă – erau selectați de către Senatul României. Nu cred că se poate reveni la sistemul în care partidul-stat controla totul. Funcţia de magistrat mă obligă să stau deoparte de partide şi politicieni, astfel încât rămân un militant pentru lege şi libertate indiferent de culoarea celor care guvernează. Spun doar atât: experienţa ne arată că există o probabilitate foarte mare ca o parte din cei care ajung la putere să aibă, mai devreme sau mai târziu, contact cu justiţia. Astfel încât atenţionarea mea este următoarea: toţi cei care accend într-o funcţie publică trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în mod corect, adică în interes public. Acolo ei au mai multe îndatoriri decât drepturi şi ultima lor preocupare trebuie să fie binele propriu sau al familiei lor. Iar cât timp sunt corecţi, nimeni nu va avea nimic cu ei. Dar dacă vor încălca legea, atunci să se pregătească să dea socoteală.
Deși legea confiscării extinse a intrat în vigoare, majoritatea corupților rămân cu averile aproape intacte. Cine ar trebui să se implice în această problemă și nu o face cum trebuie?
Dacă o persoană dă sau ia mită, e obligatoriu să se confişte bunurile respective. Uneori însă se descoperă bunuri pentru care nu pot fi aduse justificări în raport cu veniturile – şi aici, pentru funcţionari publici, magistraţi şi demnitari avem Legea ANI care prevede că se fac verificări de către inspectorii de integritate şi se confiscă de către instanţa civilă ceea ce nu este justificat; şi avem Codul penal care permite din anul 2012 confiscarea extinsă, adică se confiscă bunurile respective, chiar dacă sunt trecute pe numele altora, dacă persoana în cauză este condamnată pentru o anumită infracţiune, cum ar fi cele legate de corupţie, trafic de persoane, droguri. Să ştiţi că problema nu este luarea acestor măsuri – procurorii indisponibilizează bunurile, iar judecătorii le confiscă. Ci problema este punerea în executare a acestor măsuri – şi pentru că, ani de-a rândul, ANAF nu a putut să facă asta (este iar un exemplu de instituţie unde controlul politic o face ineficientă), s-a înfiinţat de curând Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate. Am convingerea că de acum înainte politica va fi „follow the money”: corupţii dovediţi trebuie lăsaţi lefteri, ei şi familiile lor, iar banii să se întoarcă la cei de la care i-au furat.
În școli avem opționale de religie, limbi străine, șah, dar nu avem un opțional și de educație juridică. Din câte știu, sunteți implicat într-un astfel de proiect atât de necesar pentru o țară ca România, în care nivelul de infracționalitate e unul dintre cele mai ridicate din Europa.
Eu am încercat de ceva ani să fac educaţie cu adulţii: să le explic cum e cu separaţia puterilor publice, ce înseamnă rule of law, care sunt drepturile omului, cum funcţionează justiţia etc. – am mers prin ţară într-un proiect personal, „Statul de drept pe înţelesul tuturor”, mi-am deschis un blog, comunic pe Facebook cu cei interesaţi. Mărturisesc că este foarte greu: mulţi au prejudecăţi ivite din propriile experienţe sau sunt manipulaţi de mass-media. De aceea, în ultima vreme m-am concentrat mai mult pentru generaţia care vine din urmă: cu tinerii şi chiar copiii încă se mai poate lucra. Mi se pare nedrept să îi dai unui copil de 14 ani buletinul în mână dar să nu îi spui că din acea zi are obligaţia de a respecta toate legile în vigoare. Acesta este motivul pentru care în ultimii patri ani m-am implicat în mai multe proiecte de educaţie juridică care a culminat cu cel în care am scris manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” disponibil online la www.educatiejuridica.ro. Avem în fiecare an un român din patru implicat într-un dosar penal sau civil. Referindu-ma la minori, într-un an peste 3500 de minori sunt trimişi în judecată: zilnic sunt acuzaţi şapte copii de furt sau tâlhărie, o dată la trei zile un minor pentru agresiune sexuală, o dată la patru zile un minor este trimis în judecată pentru că omoară pe cineva. Foarte mulţi minori sunt bătuţi în propriile familii, sunt violaţi, puşi să cerşeasă sau să se prostitueze; în fiecare zi un minor este omorât într-un accident de criculaţie sau omorât cu sânge rece de altcineva. Mie nu îmi sunt indiferente aceste lucruri, astfel că împreună cu asociaţia VeDemJust – Voci pentru Democraţie şi Justiţie am făcut un proiect, EDUIURIS, prin care instruim magistraţi, avocaţi, jurişti şi mediatori să meargă în şcoli şi licee, să stea de vorbă cu tinerii, să le explice drepturile dar şi obligaţiile. Le vorbim despre familie şi şcoală, despre justiţie, politică şi religie, despre facebook şi violenţă, despre plagiat şi corupţie. Încercăm să îi facem mai buni şi sper ca de la anul noul Guvern să introducă în mod formal această nouă materie în şcoli.
Se discută tot mai mult despre home-schooling, în condițiile în care oricum rata de abandon școlar la noi e de aproape 20%. Ce spune legea: am voie să retrag copilul de la școală când vrea mușchii mei, cum au făcut Dana Nălbaru și soțul, pe principiul ”eu te-am făcut, eu te omor”?
Oamenii nu înţeleg cum funcţionează societatea, din păcate. Au impresia că e un fel de sălbăticie, în care libertatea nu înseamnă să faci ceea ce îţi permite legea, ci ceea ce vrei tu. Lipseşte o educaţie cu privire la spiritul liberalismului şi pentru mulţi e deja prea târziu. Aşa se explică erorile unor părinţi care au impresia că pot decide exclusiv cu privire la copiii lor: să îi bată (şi aţi văzut recent un caz în care părinţii unor copii români sunt cercetaţi în alt stat pentru violenţe pe care, până la urmă, le-au recunoscut, după ce antrenaseră în „luptă” o comunitate religioasă, extrem de uşor de manipulat de lideri religioşi care au găsit justificări în Biblie pentru bătaia copiilor), să îi retragă de la şcoală (e siderant cum se propagă astfel de ştiri), să nu le facă vaccin (sunt oameni iresponsabili pe care televiziunile îi promovează la fel de iresponsabil), să îi violeze (abuzurile sexuale în familie sunt un subiect tabu în România), să îi omoare (un copil pe lună este omorât în propria familie). Aş vrea să atrag atenţia tuturor acestor părinţi: copilul nu este proprietarea lor, este o fiinţă umană distinctă, cu drepturi şi obligaţii proprii, pe care ei, părinţii, au îndatorirea legală să îl educe, crească şi îngrijească. Nu există libertate în afara cadrului legal, iar deocamdată legea spune că învăţământul general obligatoriu este de 10 clase şi că dacă retragi copilul în mod nejustificat de la şcoală comiţi o infracţiune, după cum tot infracţiune este dacă nu permiţi o intervenţie medicală absolut necesară asupra copilul din motive religioase sau dacă copilul moare că nu i-ai făcut vaccin, şi cum tot infracţiune este relaţai sexuală cu propriul copil, indiferent că el este de acord (incest) sau nu (viol). Constat că mulţi nu înţeleg ce înseamnă fii părinte şi poate nu ar fi greşit să ne gândim şi la nişte cursuri de acest gen.
Deși sărăcia în care se zbat li se datorează în mare parte unor indivizi ca Ponta, Oprea, Borcea sau Gigi Becali, mulți români manifestă o veritabilă admirație pentru acești ”șmecheri care se descurcă în viață”. Cum explicați o asemenea atitudine? Complexul Stockholm, masochism sau prostie pură?
Iar nu vreau să personalizez. I-am văzut pe toţi perindându-se la putere şi nu am văzut mari deferenţe. Sincer, cred că poporul nostru nu poate mai mult. Românul nu are are educaţia politică necesară, dar toată lumea face politică. Nu ştie ce e aceea Constituţie şi care sunt primele zece drepturi ale omului, dar comentează zi de zi dosare judiciare dând cu mare uşurinţă verdicte înaintea celor care au multă şcoală pentru asta. Sare în sus când există pericolul unor interceptări abuzive, dar se bucură când apar pe surse transcrieri cu privire la alţii. Nu vrea ca statul să îi controleze viaţa, dar aşteaptă ca statul să îi asigure locul de muncă, locuinţa şi să îi achite ajutorul social. Nu este de acord că statul să îi spună cum să îşi educe copilul, dar strânge semnături pentru ca statul să intervină în viaţa intimă a adulţilor. Românul ţipă să se aplice legea altuia, dar cu privire la el cere să se interpreteze în mod favorabil. El nu îşi manifestă spiritul antreprenorial, dar visează să ajungă un şefuleţ cât de mic. Nu poate discerne între o ştire şi o opinie, dar adoră informaţiile pe surse şi dă naştere speculaţiilor cele mai ilogice. Nu acceptă explicaţiile raţionale şi argumentele factuale, dar este expert în atacuri personale. Am ajuns la concluzia că e o lipsă acută de cunoştinţe cu privire la conceptele de „lege” şi „libertate” şi asta ne face să nu avem ancore solide de care să ne agăţăm viitorul. Un popor care nu acceptă legea şi justiţia, care nu are respect pentru viaţa privată, care e avid după putere, care nu îşi cunoaşte istoria şi nu înţelege prezentul, este un popor fără valori şi fără demnitate. Astfel încât propagarea aceloraşi oameni la televizor, în funcţii şi în politică nu mai e de mirare.
Sunteți de părere că retragerea pe bandă rulantă a titlurilor de doctor obținute prin fraudă de Ponta, Oprea și alți găinari, va descuraja ”industria plagiatului”, stimulând tinerii să învețe cinstit, sau e doar o fază trecătoare, după care se va reveni la vechile obiceiuri?
Noi ne-am obişnuit să copiem de mici la şcoală, să ne sufle profesorii la bacalaureat, să cumpărăm lucrări de licenţă, să plagiem teze de doctorat. E o complicitate elev/student-profesor care dăinuie de mult timp. Descoperirea unor indivizi atrage descoperirea unor reţele. Poate că cineva se întreabă de ce plagiatele cele mai răsunătoare sunt în legătură cu tezele de doctorat în drept. Ei, poate că după asta se va discuta cum s-au autorizat anumite facultăţi în epoca de care aţi pomenit mai sus, de ce există în România 60 de facultăţi care au studii de drept în programă, de ce ies pe bandă rulantă mii de jurişti dar sub 10% din cei care se prezintă la un concurs anual reuşesc să îl treacă, cum se obţin gradele universitare, ce calitate au cursurile, de ce nu se ţin seminariile, cum se vând la negru hotărârile judecătoreşti pentru culegeri de practică, cum a fost posibil ca până ieri să se plătească pentru a obţine copia unei legi publicate în Monitorul Oficial. Nu cred că suntem pregătiţi să tratăm acest subiect
Că tot vorbim de plagiat, mai am o întrebare: pică Codruţa?
Prea des se confundă oamenii cu instituţiile. DNA este acum o instituţie extrem de solidă şi asta se datorează Monicăi Macovei, lui Daniel Morar şi Codruţei Kovesi. Desigur, rolul şefului instituţiei este extrem de important. Ceea ce nu prea se ştie este faptul că şeful DNA nu face dosare, nu poate ordona începerea unor dosare şi nu poate opri instrumentarea unor dosare; doar dacă dosarele sunt întocmite de cei doi şefi de secţii operative, conducătorul instituţiei este chemat să verifice actele. Aşa încât toate atacurile astea din ultimii ani nu îşi au rostul. Speculaţiile de genul acesta sunt făcute doar de către şmecheri şi le cred doar proştii. Apoi, haideţi să vedem, chiar vede cineva o legătură între modul de întocmire a unei lucrări ştiinţifice a şefului DNA şi un dosar de urmărire penală pentru corupţie instrumentat de un procuror din cadrul DNA? Dacă răspunsul e afirmativ, atunci afirm în mod cert că acea persoană are mari probleme de logică elementară. În concluzie, eu spun că oamenii cinstiţi pot sta liniştiţi: Justiţia poate că e rănită, dar sigur nu se predă. Iar cât îi priveşte pe ceilalţi, le spun doar atât: nu e o problemă de „dacă”, ci…de ”când” vor fi traşi la răspundere.
Care este, în opinia dvs, tipul de guvernare care ar putea salva România: tehnocrația, republica, monarhia sau meritocrația?
Asta e o întrebare capcană, cred. Eu sunt un om al legii şi ca mulţi alţii am jurat să respect Constituţia şi legile ţării. Dincolo de aspectele filosofice şi istorice, românii trebuie să ştie un lucru: sub actuala Constituţie instaurarea monarhiei nu este posibilă. Statul nostru este şi va fi o republică, iar modificarea Constituţiei sub acest aspect nu va fi nicicând permisă, căci aşa spune art. 152 din actul fundamental. Cât priveşte Guvernul, cred că este o problemă de desemnare a acestuia, precum şi a administraţiei din subordinea acestuia. Astfel, dacă parlamentar poate să ajungă orice persoană care are cazier, nu are studii, dar e aleasă de popor, nu acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi în cazul miniştrilor. Cu siguranţă cei ajunşi în fruntea ministerelor trebuie să aibă calităţi profesionale şi manageriale, astfel încât nu ar trebui să predomine implicarea politică. Cu siguranţă însă un Guvern, chiar alcătuit din tehnocraţi, ar trebui să fie susţinut politic, dar fiecare autoritate să ştie cu ce se ocupă: Parlamentul să dezbată şi să adopte legi, Guvernul să le pună în aplicare, Justiţia să îi sancţioneze pe cei care le încalcă – din păcate, la noi Parlamentul se ocupă de dosarele judiciare, Guvernul adoptă acte normative în locul legislativului, iar Justiţia se ocupă de politica salarială a bugetarilor. Şi nu trebuie ocolită discuţia în privinţa administraţiei: aceasta trebuie în întregime depolitizată. Numirile din prezent au făcut ca funcţionarii administrativi să fie iresponsabili, serviciile publice să fie de proastă calitate, iar bătăliile pentru funcţii ocupă mai tot timpul. În final, cetăţeanul simplu, plătitor de taxe şi impozite, e cel care pierde.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 14 (1213) – 10-23 octombrie 2016
