După ce v-am povestit într-un articol mai vechi despre ororile din magazinul din care îmi luam cafeaua de dimineaţă, proprietarul a început să fluture mătura deasupra capului ori de câte ori mă vedea, semn că accesul îmi era de acum definitiv interzis.
Mi-am spus atunci că tot răul era spre bine şi eram pornită să înlocuiesc înrobitoarea licoare cu un cuminte ceai de tei. Numai ce l-am zărit prin vitrina noului magazin de cafea din colţul străzii şi-am înţeles pe dată că nu mai puteam trăi fără cafea şi fără el. Era aşa de drăguţ, de amabil şi părea de-abia picat din vreun calendar cu frumuseţi masculine, că-ţi lăsa gura apă… ăăă, cafea.
Afacerea era înfloritoare întocmai ca sentimentele clientelor din ce în ce mai numeroase care jurau că acolo exista cea mai bună cafea din oraş şi care cumpărau cantităţi industriale numai pentru şansa de-a se uita în ochii ca mura ai tânărului zeu, despre care toate ştiam că e „patronul”. El vorbea mult şi repede despre soiuri misterioase de cafea, cu denumiri alambicate, şi noi cumpăram convinse fiind că fiecare boabă de cafea trecuse prin mâinile lui puternice şi bronzate. Nu-mi aminteam de ultima noapte în care reuşisem să dorm, că aveam atâta cafeină în mine cât să ţin treaz parlamentul vreme de o întreagă sesiune.
Eu însămi veneam în fiecare dimineaţă, trecând, surâzătoare, peste feţele acre ale celor două vânzătoare blonde, aflate la vârsta la care fumaseră cam toate replicile lui de agăţat. Îmi pusesem în cap să o câştig măcar pe una dintre ele de partea mea, că doar erau suficient de mature cât să-i fie bombonelului mamă şi deci nu făceau parte din concurenţă, şi astfel să aflu informaţii preţioase despre cum să-i vin lui de hac.
După săptămâni de trudă, complimente nu întotdeauna meritate şi un voucher cu o reducere de 95% la coafor, una dintre ele a cedat. Cea care era mai puţin bătrână, mai puţin ursuză, mai slabă, cum era de aşteptat. Cinstit ar fi să spun c-am profitat de faptul c-am găsit-o plângând în hohote din cauza mizeriilor pe care i le făceau patronii şi-n timp ce-o consolam îi smulgeam, rând pe rând, informaţiile mult visate!
Aşa am aflat că blonda pe care o considerasem cea mai odioasă era, de fapt, patroana magazinului, împreună cu soţul, care, de fapt, nu era un grăsunel aflat la vârsta senectuţii, ci chiar el, bombonelul de băiat!
Şi de atunci noi toate ne-am lăsat de cafea! Puteţi spune că l-am boicotat! Este incredibil cum poţi pune pe butuci o afacere de succes doar pentru că n-ai angajaţi suficient de discreţi cât să nu dezvăluie clientelor amănunte din bucătăria afacerii! Misterul trebuia întreţinut şi cultivat şi astăzi pe uşă n-ar mai fi stat lacătul dezolant, ci afişe pe care ar fi scris negru pe alb „Vindem vise”. Cine ştie, poate ar fi ajuns chiar să exporte cafeaua lor cu miros de bărbat, cum zicea pe vremuri o telenovelă de jale şi de dor!
