M-am trezit superbă, ca de obicei. Pentru că mi-am cumpărat rimelul ăla de firmă, nu mai pierd timpul, dimineaţa, spălându-mă pe faţă de rimelul căzut peste noapte. Este suficient să-mi aplic fondul de ten şi sunt gata de plecare. Nu vreau să mai întârzii la birou şi să trebuiască să mai ies cu şeful , e aşa de zgârcit că e în stare să mă duca iar la fast-food.
Este ora 8 jumătate şi e un soare orbitor, este musai să-mi pun ochelarii de soare. Ce ciudat, deşi astăzi mi-am pus fusta scurtă, cu imprimeu de leopard, muncitorii, care repară de trei săptămâni nu ştiu ce ţeavă, nu m-au fluierat încă! Asta îmi zdruncină încrederea în mine! Şi dacă nici eu nu pot să mai am încredere în mine… de Mişu ce să mai zic.
Cred că o să întârzii şi astăzi, din cauza ochelarilor m-am urcat în 90, nu in 92. Asta e, până la urmă parcă mi-e poftă de un fast-food.
Fratee, iar se uită frustrata asta de Kiki la pantofii mei cât rata ei la maşină şi orele de înot ale copiilor! Până adun toate complimentele băieţilor şi toată otrava fetelor, se face deja 10 jumătate! Şeful dă să-mi arate cât e ceasul, dar îl potolesc scurt : Şefu’, ce ar merge un hot dog acum, de dimineaţa!
Eu, dacă nu îmi beau cafeaua, nu sunt bună de nimic! În fiecare dimineaţă am aceeaşi problemă, dacă să-mi beau cafeaua cu lapte sau fără! Şi asta mă mai costa încă 45 de minute! Pe birou am un vraf prăfuit de dosare. Dacă îi promit Ninetei că o iau cu mine în club, sâmbătă, să întâlnească şi ea un baiat serios, de casă, rezolva ea rapid cu dosarele.
În sfârşit mă aşez la computer şi primul lucru pe care îl fac e să dau de mâncare la animale, că mi se duce naibii ferma de pe Facebook dacă nu am grijă de ea. M-a întrerupt o babă nemulţumită de modul în care i-am calculat pensia, i-am zis să vină săptămâna viitoare când eu sunt în concediu.
Mi-e foame rău că e deja 1 şi îi fac semn şefului să mă aştepte în parcare. În maşină nu mă pot uita decât la chelia lui lăţită pe tot capul şi la mâinile lui, transpirate şi moi pe volan. La naiba, de mâine nu trebuie să mai întârzii!
Nu are sens să mă mai întorc la birou pentru o jumătate de oră, aşa că îl sun pe Mişu să vină să mă ia. Încep să plâng, îi spun cum mă persecută şeful şi cât mă invidiază colegele, că sunt singura care munceşte în biroul ăla şi că dacă n-aş fi eu s-ar prăbuşi instituţia. Mişu mă linişteşte şi îmi promite că îmi ia maşină numai să-mi treacă stresul şi să nu-mi mai stric ochişorii mei frumoşi !
Mare dreptate avea mama, cât contează să fii superbă în viaţă!
