Mi-am dat seama foarte devreme că nu sunt ca ei, cei aleși. Că sunt făcuta să fiu supusă, dar să muncesc la fel de mult. Să muncesc cu gura închisă. Pentru că multă vreme, am văzut că asta poate fi cel mai mare defect al unei femei: să lege două vorbe sub formă de opinie și, ptiu, doamne ferește!, să aibă din când în când dreptate. De cele mai multe ori, asta auzeam de la femeile din jurul meu: ce bărbat crezi că stă cu tine cu gura aia mare? Și nu, nu se refereau la nimic sexual, pentru că ele își spurcau gura doar cu slănină afumată în post.
Mai târziu, am înțeles și că bărbaților le place să ai mai mulți bani decât ei doar dacă nu-i câștigi din job-ul lunar. Pentru că asta înseamnă că valorezi mai mult. Dar aceiași bărbați n-au nici o problemă să își caute o fată cu avere care să le aranjeze viitorul și să îi scutească de muncă multă pentru o casa și o mașină.
Dar nu m-am gândit niciodată că pe lângă sărăcie și gura mare aș mai avea și alte probleme în a-mi asigura un viitor în apropierea bărbaților. Se pare c-am fost naivă. La mine între picioare zăcea cel mai mare handicap. Unul care mă face lunar să fiu mai puțin om și mai mult femeie. Unul care îmi dă șansa, sau ghinionul, de a face alți oameni. Și când faci alți oameni, corpul tău te trădează făcându-te chiar mai puțin om.
Am devenit mai conștientă de handicapul meu când am citit decizia Curții de Apel București în legătură cu Ministerul Apărării Naționale (MApN). Acestia ar trebui să aloce mai multe locuri pentru fete în școlile militare și să respecte egalitatea de șanse. Sentința vine după o sancțiune de discriminare aplicată de CNCD, din cauza numărului foarte mic de locuri pentru fete în instituțiile de învățământ militare, sancțiune contestată de MApN în instanță. Printre argumentele indicate în cererea de chemare în judecată, au invocat inabilitatea de a munci în timpul menstruației (și pericolul de a avea o întreagă echipa de femei în stare de „neutilizare” pentru că știm toți că după un timp se sincronizează râurile roșii de handicap), faptul că amețesc și li se face rău mai ușor în cazul pilotării avioanelor și o sarcină le-ar transforma în mașini de luptă „neoperaționale” mai multă vreme.
Nimeni nu amintește de sinucideri și dezertări. Ar fi nedrept să spunem că sunt mai multe cele făcute de bărbați, pentru ca oricum intră puține femei în statistică din cauza motivelor de mai sus. Dar disponibilitatea pentru a muri și dorința oarbă de sacrificiu, putere sau bani sunt unisex.
În idealul creat de MApN, femeile stau în uniforma de camuflaj și curăță cartofi, amestecă fasolea cu ciolan și din când în când, mai răspund la mailuri și completează tabele plictisitoare. Și chiar dacă au muncit toată ziua, când se întorc colegii de unde au avut ei treabă cu oamenii răi, se primenesc un pic înainte, să nu le strice ziua cu părul lor ciufulit și fața nemachiată. Toate astea în timp ce nu comentează în fața unui salariu mai mic pe un post asemănător cu cel ocupat de un bărbat, doar pentru că ea are riscul de a simți niște dureri și scurgeri, sau chiar, o viață crescând în ele.
E un subiect prea trist pentru glume. S-au ocupat ei deja de asta. La una din Academii, fetele au ”interzis” la specializarea Parașutiști.
