Aş vrea să vă spun o poveste cu o coadă. Ţin minte că era prin 86, cu puţin timp înainte de Paşte. De miel nici nu putea fi vorba – afară de situaţia în care voiai să te rişti şi să iei de la ţigani o arătare costelivă care avea toate şansele să fi lătrat cât fusese vie. În schimb, la ouă nădăjduiau toţi şi, când s-a răspândit zvonul că „bagă ouă în noaptea asta la Piaţa Gorjului”, toată creştinătatea din cartier s-a echipat cu plase, pornind spre piaţă. Ajung şi eu cu maică-mea pe la 6 seara, când vreo trei duzini de tovarăşi şi tovarăşe se postaseră deja la coadă. Tovarăşii comentau meciurile – Steaua era pe cai mari pe atunci, tovarăşele făceau schimb de reţete delicioase de drob cu măruntaie şi friptură cu oase garf. Peste vreo oră, bărbaţii vorbeau despre beţiile lui Andone şi Lăcătuş, iar femeile ajunseseră deja la reţete de cozonac. Ouă, ioc. Mai trece o oră şi tot nimic. Pe la 9, un răspândac vine în fugă, urlând: „S-a băgat brânză de 31 în spate la Veteranilor”. Ameţiţi de poftă, „codaşii” ezită, ca măgarul lui Buridan: să plece la brânză? Să rămână la ouă? Dar dacă pleacă la brânză şi nu mai prind, iar când se-ntorc văd că şi ouăle s-au dat? După câteva minute de dileme hamletiene, un sfert dintre cei prezenţi năvălesc spre Veteranilor. În urma lor se aşterne o linişte întreruptă de o voce de babă: „Da’ dacă nu aduce nici ouă şi am stat ca proştii?” Imediat, o altă voce de babă o pune la punct: „Taci, naibii, din gură, am vrut io să nu te iau, că-mi porţi ghinion!”. Lumea râde, bine dispusă dintr-o dată. N-apucă să râdă prea mult, că se opreşte curentul. Beznă totală. Noi, copiii, răcnim ca apucaţii şi doar câteva dosuri de palmă părinteşti readuc calmul. E aşa de linişte că se-aud lătrând, prin cartier, norocoşii câini scăpaţi din ordaliile pascale. De ouă, nici urmă. Se aude un huruit de motor şi lumea crede că-i camionul cu ouă. Alarmă falsă. De fapt, e alt camion, care trece în trombă, să ducă cine ştie ce oscioare altor visători la păpică, din cine ştie ce cartier.
Pe urmă, iarăşi gălăgie: se întorc, învinşi, vânătorii de brânză. Vânzătoarele de la Alimentara se miliseră de ei şi-i sfătuiseră să nu mai stea, că nu mai bagă nimic în noaptea aia. Vor să-şi ocupe locurile, dar lumea venită între timp face scandal: că de ce se bagă-n faţă? Au fost la coadă? Să fie sănătoşi, de ce-au plecat? Acum n-au decât să ia coada de la capăt. Resemnaţi, obosiţi, ghinioniştii trec iar la coada cozii, blestemându-şi în gând neghiobia de a da oul din mână pe brânza din par. Orele trec. Un vecin aduce o pâine şi ne-o împarte nouă, copiilor, care-o hăpăim pe nemestecate, ca nişte câini de pripas. „Să-i ia dracu’ cu ouăle lor! Eu plec!”, răbufneşte o femeie între două vârste şi nimeni nu încearcă s-o oprească, ba dimpotrivă, îi fac loc să treacă, să iasă, să se ducă. O tovarăşă în minus, un şansă în plus, nu? În rest, nimeni nu pleacă. Zidul foamei rezistă, neclintit, sub frigul tot mai pătrunzător. Şi, pe la 2 noaptea, ca printr-o magie apare camionul cu ouă, care întoarce şi vrea să bage cu spatele în piaţă. Imediat, din Alimentară ies doi vânzători. Unul trage după el un căruţ metalic, altul dirijează camionul. Şoferul opreşte şi coboară, trântind portiera. Lumea se strânge în jurul căruţului ca o menghină, în vreme ce vânzătorii încep să descarce în el cofrajele. „Daţi câte unu’, s-ajungă la toată lumea!”, urlă cineva şi mulţimea răspunde ca un ecou: „Da, da, câte unul! Că p-ăştia nu-i saturi nici dacă le dai zece, sărăciile naibii”!
La lumina unei lanterne, un vânzător dă ouăle, altul numără banii. Un căruţ s-a golit deja, iar coada nici n-a ajuns la jumătate. Ce-o fi sub prelata camionului? Or ajunge ouăle la toţi? Şoferul urlă: „Staţi liniştiţi, că mai ie ouă!” Lumea răsuflă uşurată şi nu se mai înghesuie. Când însă se goleşte şi-al doilea căruţ, îndoiala-şi strecoară ghimpii: „Aşa a zis şi acu’ trei săptămâni, când am stat la pulpe, la Kogălniceanu, şi când n-a mai fost, a închis prăvălia şi ne-a lăsat ca pă proşti”, strigă un pensionar. Temerile nerostite prind glas: „Ce? Nu mai au ouă? Nu mai sunt ouă? Dom’le, nu se poate, stăm aici de ieri, chiar aşa?” Şi mulţimea, ca o mare, începe să vălurească. De la doi metri de căruţ, mă pomenesc luat de val şi împins până-n cadrul lui de metal. Maică-mea, din spate, începe să strige: „Aoleo, staţi oameni buni, că mi-l omorâţi!”. Prima dată, nu m-am speriat, e ceva fain să te ia lumea pe sus, ca pe un rockstar. Dar, când m-am pomenit în buza căruţului, cu buluceala aia în spate, am intrat în panică. O vreme, m-am împins în mâini şi-n picioare în căruţ, până ce un nou val, provocat de disperaţii din spate, care nici nu concepeau să nu mai prindă şi ei ouă, m-a aruncat peste marginea de metal şi am nimerit, cât eram de lung, în cofraje. Nici nu vă puteţi închipui senzaţia aia. Aveam ouă în gură, ouă în nas, coji în păr, gălbenuşuri intrate pe la gulerul gecii şi albuşuri vârâte pe mâneci, până la subsuori. Dacă ar fi băgat şi făină-n noaptea aia la Gorjului, eram numai bun de făcut şniţel!
Văzând ce se petrece, unul din vânzători îmi urlă-n ureche: „Băăă, ouăle mele! Ce dracu faci?”. Maică-mea, ajunsă dintr-un salt, ca o leoaică, lângă mine, încearcă să mă smulgă din cofraje. Vânzătorul mă înhaţă de o mână: „Să-mi plăteşti ouăle, bă, ai auzit?” Maică-mea mă prinde de cealaltă mână şi ţipă: „Nu vă plătesc nimic, era să-l strivească lumea!”. Cei din jur intuiesc momentul prielnic şi încep să-şi îndese ouă în sacoşe. Vânzătorii sunt depăşiţi, strigă la şofer să vină să-i ajute. Dar bătălia e deja pierdută: lumea tabără pe ouă şi care cum ia, cum dispare în noapte, cu preţioasa pradă. Pe cine să apuci primul? Căruţul e golit într-un minut şi tot aşa de repede se goleşte piaţa. Plecăm înainte să ne facă vânzătorul nota de plată. Eu put a ouă de la o poştă şi până acasă, de silă, respir numai pe gură. În lift, maică-mea mă priveşte în ce hal arăt şi-o pufneşte plânsul: „Fir-ar al dracu’ Ceauşescu, cu ouăle lui cu tot!”.
Spartakus
Citește și
