În Bucureşti convieţuiesc, când cu accente de toleranţă falsă, când cu nereprimată isterie, diverse vietăţi străbătând oraşul fie în fâlfâit de aripi, fie pe patru sau chiar şi pe două picioare. Fiecare dintre aceste vietăţi ar merita măcar o pagină de enciclopedie, căci ceea ce le face pe toate speciale este taman faptul că… supravieţuiesc aici. Altfel, ele pot fi întâlnite în orice oraş al României, ba unele dintre ele s-au adăpostit în cuiburi mai pufoase şi mai mănoase, în ţări străine.
Întâmplarea e de iarna trecută, iar faptul că v-o povestesc tocmai acum nu se datorează unei crize de inspiraţie aşa de neiertătoare încât să mă apuc să scormonesc în toate sertarele memoriei mele, ci zilelor ăstora atât de înverşunate pe care le trăim acum. Cu toate astea, personajul e mult mai simpatic decât oricare dintre cele pe care le vedem în perioada asta.
În blocul meu lumea obişnuia ca în toiul iernii să mai despovăreze frigiderele de hrană şi buzunarele de mare cheltuială şi îşi punea merindele în geamul de la bucătărie, prevăzut cu un coşuleţ forjat, invenţie a vremurilor cu nea Nicu, utilă atunci, ca şi azi, fără îndoială. De la o vreme, locatarii, altfel oameni politicoşi, evitau să se mai salute, se priveau cu ură şi scrâşneau din dinţi când se întâlneau la ghenă. Nimeni nu ştia cine sau ce îi învrăjbise într-atât. Zilele treceau, tensiunea creştea.
Cea care a desluşit misterul a fost chiar mamaie, venită în vizită cu câteva orătănii pentru o „ciorbă ca la ţară” şi care observase că pachetele, aşa ingenios puse la păstrare pe geam, dispăreau unul câte unul, deşi oalele mele erau la fel de pustii ca întotdeauna. Într-o dimineaţă am găsit-o urlând în bucătărie „pelicanul, pelicanul” şi mi-am făcut griji că iar se uitase toată noaptea pe Animal Planet.
Era, de fapt, un pescăruş care ciugulea vioi din ultima găină crescută de mamaie numai cu hrana bio. Cu timpul am observat că veneau din ce în ce mai mulţi, mai înfometaţi, mai nesimţiţi, mai puşi pe căpătuială. Erau ca nişte vrednice termite, rădeau tot. Când mâncarea nu le-a mai fost pe plac, au început să facă mizerie, gălăgie şi să strice lucrurile. Nimeni n-a ripostat. A venit primăvara, hrana s-a împuţinat. Oamenii s-au privit cu şi mai multă ură.
Şi apoi m-am mutat. N-am stat suficient de mult încât să văd dacă oamenii pot face mai mult decât să urle „pelicanul, pelicanul” în faţa prăduirii.
