Dacă e ceva care să depăşească grotescul evenimentelor oricât de neînsemnate din viaţa mondenilor de pe plaiurile noastre sau tragismul deceselor şi al dramelor de tot felul care fac deliciul ştirilor de la ora 5, acela e doar felul în care toate astea ne sunt prezentate de ştiriste. Că vine taifunul, că se despart matracucile siliconate, întristând poporu’, că se duce dracului leul şi, odată cu el, orice speranţă de mai bine, că se păruiesc politicienii sau sunt prinşi făcând sex oral pe vreo alee ascunsă de ochii electoratului ori că se ciocnesc asteroizii, duduile de la ştiri, în infinita lor candoare, ni le vor anunţa cu un zâmbet apretat precum gulerul sacoului şi o privire goală, dar fixă, pe ecranul prompterului.
Se grăbesc unii să judece comportamentul ăsta ca pe-o dovadă a incapacităţii bietelor făpturi de a-şi da seama când viaţa-i dramă sau e comedie. Cică de vină ar fi exerciţiul îndelung de a-şi menţine pupilele imobile, cât să dea aparenţa unei inteligenţe relaxate şi de a zâmbi în acelaşi timp, adică un fel de combinaţie între CNN şi Un şou păcătos, care prinde bine la români.
Eu nu sunt deloc de acord cu părerea asta urâtă despre nişte fete aşa de bune. Este vorba mai degrabă despre o inovaţie psihologică, care trebuie că aparţine Antenelor, fiindcă-i de o importanţă capitală pentru o societate atât de mult încercată de vremuri duşmănoase şi portocalii şi transmisă apoi cu generozitate, şi prin intermediul prompterelor, şi celorlalte televiziuni.
Când ştiristele prezintă atât o nuntă, cât şi o înmormântare cu aceeaşi neţărmurită bucurie, galeşe şi seducătoare, schimbă mentalitatea unui popor cu un apetit străvechi pentru tragism. Ideea e ca poporu’ să primească şi veştile proaste cu acelaşi entuziasm ca pe alea bune, să nu mai verse lacrimi aiurea, să se detaşeze de ce e urât, să hâhâie şi să-şi lase creierul spălat, cu inima uşoară.
Şi ca ultim argument în favoarea fetelor, v-aş cere să ne amintim cu toţii că atunci când nu seştiu în direct, ele îşi slobozesc pasiunile şi mai scapă o înjurătură printre dinţi sau mai trag o creştinească şi colegială bârfă. Ce exemplu ar putea fi mai bun decât Andreea Esca, cea mai celebră ştiristă din manualul de istorie care, apăsată de greutatea bigudiurilor, a rostit, cu obidă, un oltenesc şi sincer„c’est foutu”.
