Nimerind câteva statusuri ale lui Vlad Tăușance legate de ce înseamnă de fapt România în 2016 și cum se vede ea de sus, nu așa cum se vede din colțul unei terase dichisite, de-aia cu burgeri și bere artizanale, mi-am amintit cum m-am dus acum vreo 4-5 ani prin orașul meu de origine: Sinaia. Cum umblam eu așa pe stradă m-am întâlnit cu un nene. Mă știa de mic și mai știa că sunt "băiat deștept și lucrez cu calculatoarele la București". Auzise el că ăștia "cu calculatoarele" câștigă bine, a ținut să știe cam cât. Am evitat să răspund așa că el m-a întrebat: "Mă, Cătăline, dar măcar la dooșdămilioane iei?", "Iau, mă, nea Aurică" i-am zis. A zâmbit împăcat. Oare cum aș fi putut eu să-i spun că numai chiria și întreținerea te duc pe la 1500 de lei și că "dooșdămilioane" la București sunt un fel de "mărunțiș pentru trabucuri", după cum spunea un cartonache d'ăsta îmbogățit prin bișnița nouăzecistă?
Acum vreo doi ani discutam cu o fată din provincie despre cartea pe care o publicasem și m-a întrebat cât costă. I-am spus că 25 de lei, a spus că e cam mult. Mult? M-am gândit eu. Nu mi se părea. Dar dacă stăm să ne gândim mai bine, chiar și la București, ai oameni care muncesc prin marile hipermarketuri pe sume de 700-1000 de lei și muncesc frate, nu stau la țigări dimineața ca pseudo-elita corporatistă. La un salariu de 1000 de lei, 25 lei de lei înseamnă 2,5%, adică enorm. În contextul ăsta un amic îmi povestea despre o conferință de HR în cadrul căreia o directrisă de resurse umane a unui companii de hipermarket se lăuda cu rezultatele ei de motivare nefinanciară a angajaților. Foarte probabil trăgea ceva pe nas, niscai ayahuasca ori alte alea. Altfel nu pot să-mi explic, în ce stadiu de subdezvoltare cerebrală un om se poate lăuda că motivează flămânzii fără să-i hrănească.
Suntem o țară sărmană și cam lipsită de mijloace de dezvoltare. Fondurile Europene sunt o glumă bună pentru hoarda de consultanți cu iz de Agamiță Dandanache la fel de flămânzi ca alții dar mai auto-îndreptățiți și mai descurcăreți. Despre cetățeni străini care au venit încoace și au făcut bani prin fondurile alocate nouă n-are rost să discutăm, probabil nici nu credeați că există. Poate sună a propagandă de stânga. Nu-i nici propagandă, nici de stânga, am alergie la socialism, la egalitarism și la roșu. Dar nici nu pot să mă scot pe motiv că "fiecare are viața pe care o merită, eu am muncit nu ca alții". Ar fi o minciună tâmpită. Chiar dacă am muncit de la 19-20 de ani câteva feluri de munci, cu atât mai mult cu cât am făcut și ceva muncă fizică, sunt îngrețoșat de pârliții de biro' care fac mofturi cu ospătarii sau cu băieții care pun benzină.
Țara în care trăim, ca să zic așa, nu-i aia care se adună cu mofturi democratice ocazional prin Piața Victoriei, gloata aia e moțul circumcizionabil al unei minorități. Ianțu și Smiley cu cover-photo și ițari pe conștiință nu-s definiția țăranului român, a țăranului canadian poate. Suntem încă o țară foarte rurală, cu sate și șleauri, dar pășuni, ogoare ioc. O țară de țărani fără pământ. O țară de muncitori de fabrici fără fabrică. Dacă o localitate nu e sat dărâmat, e urbe prăfuită uitată-n Epoca de Aur. România nu-i TNB, Lipscani sau pista de biciclete de pe Calea Victoriei, e o țară pe care Bucureștii n-o reprezintă.
Dau dracii în el de "awareness" când ne întindem la șprițuri și cocktail-uri pe la terase și ne suim pe Instagram cu excursiile noastre hipsterești prin Indii și Tailande. Așa că ar fi o idee să ne dăm jos de pe nas ochelarii de "geek", să ne scărpinăm în bărbile hipsterești, ale noastre sau ale altora și să încetăm cu figurile de New Yorkezi, suntem doar niște pălmași cu palme fine.
