Am pierdut un prieten. Ţinând cont că nenorocirea s-a întâmplat pe Facebook, treaba devine cu adevărat dramatică. Dl. Radu Nicolescu era un “prieten” de FB, din cei despre care nu ştii cum aţi ajuns unul pe lista celuilalt; nu vorbeşti niciodată cu ei şi nu ai idee cine sunt. Dând eu un click plictisit prin cutiuţa cu mesaje, dădui de un răvăşel la rubrica “Altele”: “…îmi pare rău că te blochez…eşti un gunoi…” Expeditorul era distinsul domn Nicolescu, iar merituosul destinatar, desigur, eu. De ce am început brusc să miros pestilenţial? Simplu: n-am fost de acord cu domnia sa în lucrarea de statuare a supremului adevăr conform căruia Cornel Chiriac stă în istorie drept un dizident asasinat de Securitate.
Pentru cine nu ştie, Cornel Chiriac a fost un om dedicat muzicii. Simţindu-şi îngrădite de regimul comunist atât pasiunea muzicală, cât şi cea pidosnică şi interzisă la vremea respectivă, a emigrat în Lumea Vestică. Acolo, ca angajat al Europei Libere, a continuat Metronomul său de mare succes întrerupt în ţară de autorităţile comuniste, moderând şi alte emisiuni cu talentul şi vocea inconfundabile.
Spre miezul nopţii de 4 martie 1975, Chiriac este înjunghiat într-o parcare de un tânăr de 17 ani italian, Mario Gropp, gigolo gay de meserie şi vocaţie. Fapta a venit după consumarea unui act sexual oral comandat de Chiriac şi mobilul, cel mai probabil, au fost banii din portofelul victimei, nefiind indicii pentru o crimă homo pasională. Amănuntele, consemnate de poliţia germană şi trecute în surdină de cunoscătorii Europei Libere, au lăsat loc variantei asasinatului comandat de Securitate. Aşa s-a dezvoltat în timp, prin omiterea neconvenabilului şi amplificarea fanteziilor, mitul anticomunistului ucis mişeleşte, punând pasiunile lui muzicale în mare pericol stabilitatea dictaturii din România. Tot pentru cine nu are informaţii, comunismul părea etern pe atunci, iar pe securişti îi durea fix în locul pasiunii secrete a lui Chiriac de Metronomul destabilizator. Sunt convins că mulţi dintre ei ascultau la rându-le sub camuflaj efluviile lui Chiriac, aducătoare de beatles şi pinkfloyzi restricţionaţi de cenzură.
Viaţa privată a lui Cornel Chiriac era strict problema lui, aşa cum pe mine mă interesează arta lui George Michael şi nu ce face el prin WC-urile publice. Dl. Radu Nicolescu e liber să creadă că idolul său a fost asasinat de CIA, în colaborare cu KGB şi la dispoziţia reptilienilor. Nu de mult, dumnealui îl dădea mort feisbucistic pe nevăzătorul de o viaţă José Feliciano, în urma imprudenţelor viteziste ale acestuia la volanul maşinii sale. E adevărat că orbii conduc maşini, dar asta numai în România şi cu concursul medicilor hăituiţi de guvernarea fascistă Băsescu-Boc. Iar idolul meu Feliciano trăieşte bine, gracias a la vida şi gracias a dios.
Problema e că, într-o lume redimensionată şi în care câştigătoarei Eurovisionului i se întrevede wurstul prin neglijeul incitant, ajungi să fii considerat un gunoi dacă îţi place adevărul straight. Nu, dle Nicolescu, gunoiul e la matale sub preşul de sub care vrei să-l scoţi pe Chiriac pe piedestal de martir. Dumneata eşti un gunoier care, în loc să sorteze categorial materia primă a meseriei, croieşte din ea moaşte dâmboviţene şi le dă altora la pupat şi venerat. Şi, dintre noi doi, unul e blocat într-o minciună cu miros nu de anale, ci anal.
