În curtea din fața blocului în care am copilărit era o masă de ping-pong turnată din beton, vopsită-n verde și cu marginile în alb. Nu știu cum se face, dar parcă masa respectivă fusese livrată „de nouă” cu colțurile țăncușite (sparte) și cu nenumărate alte lipsuri (goluri) în suprafața de joc. Nu conta, toți copiii blocului ne adunam în jurul ei și ne jucam. Cum eram mulți, câteodată și vreo 40, cu toții doritori/amabili de ţăcăneală, inventaserăm un fel de joc-eliminatoriu în care alergam roată în jurul mesei, trimițând cu paleta „chinezească” (care o aveam – care nu, cu una „traforată”) mingea din celuloid unul altuia, ca într-un carusel – când dintr-un câmp de joc, când din celălalt. Asta până când, rând pe rând, eram eliminați din joc, pe măsură ce făceam o greșeală și trimiteam mingea aiurea. Ultimii doi rămași câștigau dreptul să joace față în față un set complet. De precizat: altfel sare mingea de pe o suprafață din beton (mult mai iute și mai imprevizibil) și să nu uitați toate acele goluri și lipsuri din suprafața de joc care făceau mingea să ia traiectorii dintre cele mai nebănuite. Ori noi învățasem toate capcanele și cei mai buni trimiteau mingea exact acolo unde trebuia trimisă încât să-i elimine pe cei slabi. Cei slabi rămâneau cu alergatul în jurul mesei, cei buni cu jocul final.
* Despre terenul de joc al Sănătății românești știm că este praf și pulbere, cu găuri și lipsuri. De ani de zile se clamează/afirmă/văicărește că există subfinanțare, când, în realitate, vorbim despre un monopol al statului pe banii contribuabililor. Și, ca orice monopol, este toxic și nu poate duce decât la lipsă de competiție și calitate. Monopolul favorizează incompetența – doar pe funcțiile bune de azvârlit/tocat banii nimănui (cum sunt considerații banii bugetului), se fac numirile politice. Așa ne-am procopsit cu politizarea Sănătății, nu cu eficientizarea acesteia (poate ați uitat-o pe Daniela Bartoș, această Abramburica a sistemului de Sănătate din România, sau pe pelticul contabil Eugen Nicolăescu – ei sunt imaginea politicienilor lăsați să-și dovedească incompetența pe banii noștri). Banii alocați Sănătății au fost dintotdeauna puțini – dacă atunci când vorbim despre miliardele de euro neantizate fără a se constata nimic (nici eficiență, nici îmbunătățire de sistem, doar hoteluri și sanatorii), putem pronunța cuvântul “puțin”. Și-atunci, știind că sistemul nu este croit/nu funcționează eficient, de ce să ceară oricine bani mai mulți – doar să se perpetueze niște proaste obiceiuri pe banii celor care-și plătesc obligațiile? Că miza este, conform fiecărei dezbateri publice: cine fură banii de medicamente: partidul care pune ministrul, sau partidul care numește pe şeful Casei? Căci hoţii nu cunosc decât două posibilităţi: ministerul să controleze CNAS-ul (adică să împartă prada) sau CNAS-ul să fie independent (adică prada să se ducă numai la unii). Nimeni n-a vrut până acum să reglementeze piaţa, pentru că niciunul din aceşti experţi, manageri, gestionari şi chiar moralişti nu se gândeşte decât la interesul său. Şi trebuie s-o recunoaştem: la împărţeala portofoliilor din orice coaliţie, fără controlul CNAS, ministeriatul Sănătăţii n-are niciun haz. Că tocmai ce s-au mai neantizat din “puținul” Sănătății, în numai 1 an, vreo 400 de milioane de euro… Vorba lui Friedrich Engels: “Românii sunt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte”. (ianuarie 1846).
* Să nu uităm nici ceea ce a zis Charles Darwin: “Nu specia cea mai puternică sau cea mai inteligentă supraviețuiește. Ci aceea care se adaptează cel mai bine la schimbări”. De exemplu: angajaţii unei firme din Giurgiu au fost trimiși la demolat un imobil. Și, să nu se lase mai prejos ca mediciii care operează piciorul sănătos în locul celui bolnav, au demolat un imobil greşit. Zice primarul, scărpinându-se la ceafă: „Omul ăla a zis: ăsta e blocul şi Dorel s-a apucat de treabă”. Adică ce, numai guvernele pot fi violente și stupide?
* Că, de la 1 august, cei mai importanți demnitari ai neamului vor lua salarii de aproape 9 ori mai mari decât media lefurilor pe țară, nu pare să îi mai enerveze pe români. Din moment ce nimeni nu protestează și nici nu mai se scriu petiții online. Așa că doctorul care nu are salariul suficient de mare pleacă din țară. La fel o fac și cei mai simpli, așa-zișii căpșunari. Din contră, parlamentarul nemulțumit de cât salariu primește, nu pleacă. Pe unul nu l-am auzit să zică: “Plec în Occident, acolo parlamentarii sunt mai bine plătiți”. Rămâne în țară și-și triplează salariul. Este bună explicația aceea că politicienii și administratorii companiilor de stat trebuiesc plătiți special ca să nu fie tentați să fure. E dreptul lor să își acorde salarii mai mari din moment ce procurorii le-au îngrădit dreptul de-a fura. E vorba de o simplă compensație.
* Nici popii nu pleacă. Rămân aici, legați de glie și suferă.
