Așteptați, pe vremea comuniștilor, mai ceva ca apa caldă, ouăle de Gostat și puii scheletici ”frații Petreuș”, pe la cozi, americanii n-au catadicsit să se arate atunci prin spațiul carpato-danubiano-pontic. Abia multă vreme după ce bunicii noștri au murit prin pușcării și pe la Canale, America a înțeles și ea chemarea și și-a trimis pușcașii încoace – încă o dovadă că Unchiul Sam pricepe greu și uită repede. Dar, vorba aceea, mai bine mai târziu decât niciodată. Acum, avem baze americane în toată țara, avem scut anti-rachete nucleare, nici la bașcheți nu ne doare. Și-au tras americanii un castru la Deveselu de mai mare dragul să-l privești – nici adevărații lor strămoși în ale imperialismului pe veresie, romanii, n-au avut așa castru, mai acana de Caracal, la Romula. Și cum să nu le placă la americanilor la noi? Mâncărica-mâncărică, băuturica-băuturică, zaibărul mult, rece și ieftin, oltencele focoase, frumoase și cuminți de dimineața până seara… Trăim într-o simbioză perfectă cu poporul frate american, ca-n documentarele alea cu animale de pe National Geographic, de-i plac lui Valerică Zgonea; în filmul ăsta, americanii sunt hipopotamii, iar noi suntem păsărelele de le ciugulesc firimiturile de printre dinți, să nu facă mititeii carii de la atâția dublu-cheeseburgeri.
Pe scurt, toate ar fi bune și frumoase în România anului 2016: economia e în plin avânt, Președintele e mai mereu plecat, cu treburi, evident, Internetul zbârnâie la viteze cum amărăștenii ăia din New York nici măcar nu îndrăznesc să viseze, scut anti-rachetă avem, deci putem lenevi liniștiți, într-un cuvânt, e ca-n Rai, doar cu mai puțină verdeață, că s-au apucat ungurienii să ne defrișeze pădurile. Dar, dacă stăm să privim mai cu atenție, vedem că lucrurile nu-s chiar așa de minunate. Pentru că din umbră, nevăzut, necunoscut, dușmanul Boborului veghește. În timp ce noi huzurim la umbra scutului, bând carcalete din bere autohtonă și whisky de import, cozile de topor ale rușilor acționează temeinic, ca picătura chinezească, lovind, pic cu pic – sau pas cu pas, cum ar zice Marele Sas – la temelia democrației. Și nu mă refer doar la ciumpalacii, postacii și șoșonarii plătiți cu 5 bani articolul să scrie nasoale pe site-uri ca expunere.com, gandeste.org, fluierul.ro. Mă refer la politicieni de top din România, care nu mai știu, din poziția în care se află, cum să dea mai bine la gioale americanilor.
Nu mai vorbesc de Adrian Năstase, care, săracul, are o așa boală pe americani de zici că l-au fxxxt și nu l-au plătit – în ciuda bunelor relații statornicite între cele două părți de când cu contractul Bechtel. Mă refer însă la cuplul de mare tain (nu știu cât e tainul, dar, la cât se agită ăștia doi, bănuiesc că e foarte mare) Călin Popescu-Tăriceanu – Victor-Viorel Ponta. De când a scos capul în politica românească, a fost ceva suspect cu domnul Kuki Tăriceanu. Nu puțini au bănuit că frumușelul fost manechinuit era un strecurat al Securității în sânul Partidului Național Liberal, cu unicul scop de a-l face praf. La câte aripi, aripioare, facțiuni și partidulețe a scos Tăriceanu, din 1993 încoace, din PNL, n-ar fi de mirare ca ideea să aibă oareșce baze reale. La drept vorbind, nici n-ar fi fost prima dată când băieții cu ochi albaștri procedau astfel: uitați-vă numai ce s-a ales din Casa Regală, cu prințul Duda la butoane. Dar, vorba unui clasic în viață, să trecem peste. Cert este că Tăriceanu, chiar și când a fost premier și stătea toată ziua cu ”opțiunea euro-atlantică” în gură, nu prea dădea semne că i-ar înghiți pe americani și pe occidentali, în general. Atitudinea lui din timpul puciului eșuat din 2012, când a fost un fel de Trokți în cârdășie cu Lenin, pentru a răsturna regimul țarului Băsescu, o demonstrează cu prisosință. Mult timp, Tăriceanu și-a ascuns însă cu pricepere nobilele idealuri bolșevice, ba a avut chiar ieșiri demne de capitalismul sălbatic (vezi cazul ”Dar ce vrei, bă, să vă fac hotel?”). De la o vreme însă nu se mai ascunde: el a refuzat, fățiș, să participe la inaugurarea scutului american de la Deveselu. Iar când al doilea om în stat, președintele Senatului, se pișă contra vântului care bate dinspre Apus, înseamnă că tu, ca țară, ai o mare problemă.
De partea cealaltă, Ponta, Mujicul dus de la putere de furia Colectivă, încă nu și-a scos masca de tiriplici popular și nu i-a acuzat fățiș pe americani că-și bagă nasul în treburile noastre, cum au făcut-o Tăriceanu și Dragnea. El joacă încă rolul junelui dornic să socializeze cu americanii, dar care s-a supărat ca măgarul pe State, ca să zicem așa, fiindcă nu l-a invitat și pe el ambasada SUA la tăiatul panglicii de la Deveselu. Evident, dincolo de glumițele ieftine și de obrazul bătut americanilor, se află marea simpatie a lui Ponta pentru amicii săi chinezi și admirația nerostită față de Putin, un bărbat cum ar fi putut și Victoraș să fie, dacă știa să tranchilizeze tigri și să călărească urși.
În ciuda aparențelor, în ciuda faptului că Ponta a ajuns, practic, un fel de ”ține-cal” pe la PSD, iar Kuki Tăriceanu conduce un partid care ar putea încăpea lejer într-un microbuz din ăla de cărat zilieri, influența celor două cozi de topor este imensă. Nimeni n-ar trebui să se gândească ”Gata, frate, avem scut anti-rachetă, am scăpat de ruși”. După cum experiența a dovedit, băieții ăștia veseli, gen Tări și Vio, pot schimba într-o singură zi polaritatea țării, de pe Vest pe Est, dacă li se dă ocazia. Adăugați faptul că la locale, după blatul făcut de Curtea Constituțională, PSD va umfla potul și mai plusați și cu parlamentarele, unde, se știe, toată lumea votează cu cine vrea dom primar. Iar, dacă dom primar e pesedist, în toamnă iar ne trezim cu un Parlament împănat cu penali și filoruși.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 8 (1207) – 23 mai-12 iunie 2016
