„Pe parcursul vieții mele toate problemele au avut originea în Europa continentală şi toate soluțiile au venit din partea națiunilor anglofone din întreaga lume”. (Margaret Thatcher) Afirmația memorabilă a Doamnei de Fier nu mai este de mult de actualitate. Guvernele care i-au succedat au făcut din Marea Britanie o parte a problemei și nu o parte a soluției. Vremurile în care doamna Thatcher era vârful de lance al luptei anticomuniste din Europa au apus pe mâna unor guverne impotente ale marelui Partid Conservator întrerupte de prestații penibile ale unor aventurieri laburiști de tip Tony Blair.
Cu o clasă politică preocupată mai de grabă de migrația intra-comunitară ca temă electorală și mai puțin de invazia musulmană, cu o economie prosperă partea a unei țări îndatorate până la gât, Marea Britanie joacă intens pe cartea ieșirii din UE. British Exist nu mai este de mult în meci de cricket între lorzii englezi, ci o partidă de box din suburbii în care se împart lovituri inclusiv spectatorilor de la galerie. Atenți la disputele pe tema Brexit politicienii englezi s-au trezit pe nesimțite cu un primar musulman la Londra. Și dacă ar fi doar musulman n-ar fi nimic. Avocatul de 45 de ani ajuns edil șef în capitala Reginei este un laburist rupt din mahalalele marxiste ale metropolei imperiale care promite că va da costumul de protocol pe salopeta de muncitor la salubrizare. În interesul londonezilor, desigur.
Allah Akbar la City Hall
În plin război fratricid din interiorul Partidului Conservator pe tema ieșirii Marii Britanii din UE s-a întâmplat minunea. O poveste ireală în care binele reprezentat de băiatul musulman sărac, crescut de un tată șofer de autobuz și o mamă casnică a ajuns învingă răul, respectiv băiatul bogat Zac Goldsmith educat la Eton și hrănit cu caviar în loc de lapte matern. Musulmanul sărac Sadiq Khan intrat în politică de la 15 ani, tradiție la comuniști, și-a început mandatul în termeni abrupți, invocând lupta de clasă: „În ultimii opt ani, ați avut parte de un primar de covor roșu, un primar fantastic la recepții, căruia îi stă bine cu paharul de șampanie în mână. Eu prefer să-mi suflec mânecile şi să mă lupt pentru toți londonezii. Declar public şi sunt mândru de multe lucruri: de faptul că aparțin Islamului, că sunt un londonez din sud, că sunt tată, soț, un fan încrâncenat Liverpool, că sunt de origine asiatică, cu un trecut pakistanez. Cred că toți avem mai multe identități”. Iar presa political correctness i-a sorbit vorbele și le-a dat nemestecate poporului sub formă de opinie independentă.
Financial Times este dor un exemplu de exaltare: „Londra a ales un primar musulman într-un remarcabil triumf asupra tensiunilor rasiale și religioase care provoacă turbulențe în alte capitale europene”. Deci se poate și fără invitații de la Herr Merkel, și fără grenade de mână detonate în aeroport și fără decapitări filmate. Ajunge doar discriminarea pozitivă dusă la extrem, persecutarea propriilor cetățeni pentru opinii care pun în discuție Islamul ca religiei a păcii și o ștampilă de vot pusă în mâna unor oameni speriați de incertitudinea zilei de mâine. Plus o duzină de politicieni populiști pe post de Moși Crăciuni multiculturali.
Votul celor 1,3 milioane de londonezi de dată recentă dat stângii de tip proletar arată că politicienii englezi au pierdut partida. Speriați de fantoma instalatorului polonez sau a mecanicului român care le fură privilegii sociale supușii reginei și-au pierdut sau sunt pe cale să-și piardă scaunele din Parlament. În fond, dacă englezii nu mai sunt dispuși să coboare la munca de jos, de ce ar fi politicienii? Merge și cu niște imitații de lorzi musulmani, căci nici monarhia nu mai este ce a fost.
Brexit și nu prea
Dincolo de acest moment de cotitură în politica made în UK, problema de maximă actualitate este dezbaterea creată în jurul ieșirii țării din UE. Problema pusă pe tapet sub forma unui referendum la care britanicii se vor pronunța pe data de 23 iunie 2016. Pare mai de grabă o problemă internă a Partidului Conservator decât o chestiune care să frământe mintea odihnită a iubitorului de bere și fotbal din Marea Britanie. Ambițiile fostului primar al Londrei, Boris Johnson se confruntă cu jocul de scenă al prim ministrului David Cameron într-un meci de antrenament la care europenii de pe continent asistă cu sufletul la gură. Există și opinii conform cărora Brexist este o subtilă operațiune de șantaj construită cu migală în laboratoarele din Downing Street 10. Este suficient să aruncăm o privire pe concesiile făcute de tandemul Franța-Germania ca să pricepem că UK și-a atins aproape toate punctele de interes:
– reducerea alocațiilor pentru copiii imigranților din UE, care nu trăiesc în Marea Britanie. Se aplică imediat pentru noii veniți şi din 2020 pentru cei existenți.
– suspendarea timp de 7 ani a ajutoarelor sociale pentru imigranții din tarile UE care vin în Marea Britanie după intrarea în vigoare a acordului.
– un amendament la tratatele UE care să spună explicit că sintagma „uniune tot mai integrată” nu se aplică Marii Britanii.
– posibilitatea Marii Britanii de a impune măsuri de protejare a districtului financiar din Londra de noi reguli adoptate în zona Euro.
Reperele importante ale economiei Marii Britanii stau sub semnul unei datorii imense. Datoria UK în 2000 era de 380 de miliarde de lire. În 2010 datoria sare la 700 miliarde lire. În 2015 datoria UK este de circa 1200 de miliarde de lire. În perioada cea mai neagră din istoria ei anii 1970-198- datoria Angliei abia dacă atingea 80 de miliarde de lire. În octombrie 2015 UK a finalizat plata datoriilor de război – cupoane achiziționate de populație în 1917. Dobânzile au totalizat peste 5,5 miliarde de dolari.
În acest context economic, conservatorii nu-și mai pot permite să țină pasul cu presiunile opoziției și să adâncească și mai mult datoria publică prin creșterea cheltuielilor sociale. Fair Play-ul a rămas însă la cabine, răfuielile fiscale ale conservatorilor fiind cu bieții muncitori est-europeni în vreme ce cheltuielile sociale care împovărează buzunarul englezului sunt cele făcute cu milioanele de musulmani asistați all inclusive.
Ieșirea Marii Britanii din UE nu este de folos nimănui și este un lux pe care supușii Majestății Sale nu și-l permit. Anglia este dependentă de importul a peste 2 milioane de lucrători, găzduiește companii auto din SUA și Japonia care în cazul unei ieșiri s-ar reloca pe continent iar marile bănci din City-ul londonez le-ar putea urma. Marile companii care dau tonul în politica de la Londra și de oriunde din lume au anunțat deja direcția și ea este spre Europa. La celălalt capăt, UE nu poate risca să rămână la cheremul tandemului franco-german câtă vreme băieții nervoși din cele două țări tractor au dat foc Europei ori de câte ori nu le-au ieșit socotelile. Iar UK pare un arbitru pe care conducerea cu două capete au UE îl acceptă fără rezerve. În fond, cine i-a despărțit de fiecare dată când s-au încăierat ca bezmeticii?
