Dacă am lua un american, un rus şi un român, ca în bancurile alea, să îi întrebăm ce cred ei despre democraţie, am obţine evident păreri diferite. Asta pentru că fiecare ţară are propria ei versiune a democraţiei, care nu înseamnă doar dreptul la vot al fiecărui cetăţean. Dreptul de a alege conducătorii este numai o mică parte a angrenajului democratic, pe lângă separarea puterilor în stat, împărţirea atribuţiilor şi responsabilităţilor statului sau puterea efectivă plasată în mâna autorităţilor. Democraţia este un principiu, o idee, care în raport cu alte principii şi idei din aceeaşi categorie s-a dovedit a fi cea mai echilibrată, orice altă formă de guvernare diferită fiind considerată „rea”.
Când am scăpat din ţarcul Ceuşist am dat cu dinţii în gardul democraţiei şi ne-a agăţat de el, cu toate că nu pricepeam mare lucru din ea, era „altceva” şi orice altceva era mai bun decât mizeria comunistă. Iliescu măi dragă, a fost primul care s-a dat drept conducător al unui stat democratic, însă acest neo-tovarăş ne-a pus pe tavă un model moscovit pe care l-a şi asezonat cu mineriade şi intrigi sindicale, asta visa, asta picta. Încă mă mai întreb cum e posibill să votăm ca idioţii un partid pentru care Iliescu e preşedinte onorific. După prima tură cu Iliescu a venit vremea lui Emil Constantinescu, o perioadă bizară şi înceţoşată, marcată şi ea de o mineriadă, că de, încă se mai putea. Cred că este evident tuturor că amărâţii ăia de mineri se porneau la apelul aceleiaşi trâmbiţe roşii socialiste şi declarativ democrate. La capătul acestei triste şi dezorientate guvernări, poporul l-a votat iar pe Iliescu, nu atât de dragul lui, cât de teama lui Vadim, marele tribun al dreptei strâmbe. A urmat o perioadă a căpătuirii mahărilor PSD, curmată de intrarea Româinei în Uniunea Europeană, chestiune care a mai tăiat din avântul şmenarior PSD, marcând înlocuirea acestora cu trepăduşii PDL, sub timona lui Băsescu, un derbedeu mai isteţ decât alţii, dar la fel de derbedu.
Sunt de părere că timp de mai bine de 20 de ani noi am trăit cu o imagine greşită a democraţiei. Fie în umbra Bunicuţei cu aere de Kremlin şi a nepoţeilor ei flămânzi, fie mirându-ne sau hăhăind la poantele şi aroganţele lui Băsescu, am ajuns să pierdem încrederea în democraţie, stat şi viitor. Baciul Iohannis, e mai decorativ decât a fost Constantinescu, dar agitaţia lumii înconjurătoare ne-a accelerat puţin în direcţia cea bună. Avem corupţi arestaţi, avem miliardari de carton zdruncinaţi, avem proteste (şi justificate şi nejustificate). Avem în sfârşit un guvern tehnocrat, un deziderat încă de pe vremea lui Radu Vasile, din ce îmi amintesc. Avem în sfârşit şi câteva partide mici, cu ambiţii noi şi avânt proaspăt, n-am să mă iau de ele la capitolul competenţă, nu e ca şi cum concurenţa lor duduie de pregătire superioară. Din păcate avem din ce în ce mai puţină prezenţă la vot, şi după cum a demonstrat Bucureştiul, această scădere a prezenţei e benefică numai PSD-ului, partidul care a contrubuit din Iliescu în Dragnea la subminarea democraţiei şi a însemnătăţii ei. Măcar Băsescu n-a luat-o niciodată în serios, a ars-o în stil Putin cât a ţinut, şi mai trist e că mulţi dintre cei care l-au apreciat, l-au apreciat în mod special pentru golăneală.
Abia în ultimii doi-trei ani putem spune că am prins şi noi iz de stat democratic. Capitalismul de cumetrie e pe ducă şi oarecare conştiinţă civică se naşte. Sigur că ne umflă râsul-plânsul când ne răsar pe internet caricaturi post moderniste, de tipul domnişoarei care s-a răstit la un jandarm pe motiv că ea este „un fucking cetăţean”. Fiecare are generaţie are proştii ei, dar sunt mai îngăduitor cu proştii tineri decât cu proşii copţi, le găsesc circumstanţe atenuante în lipsa de experienţă. Ca să nu mai lungesc vorba în tot soiul de exemple, vreau să expun un soi de concluzie. Epoca tulburată, din ’90 până astăzi, nu a fost un exemplu pertinent al democraţiei, cel mult o imporvizaţie nefericită a acesteia. Spuneam că nu se rezumă la dreptul de a vota, dar ţin să subliniez că dreptul la vot este fundamental. Nu avem pe cine vota din convingere şi nu vom avea pe cine multă vreme de-acum înainte. Vom strânge din dinţi şi vom pune ştampila pe răul mai mic, eu oricum fac parte din acea categorie de oamni care consideră statul a fi un rău necesar, e ca antivirusul de pe calculator, îţi ocupă spaţiu, îţi consumă resursele ineficient şi îţi încetineşte treaba, dar fără el te umpli de gândaci mult mai dăunători.
Se apropie alegerile parlamentare. România e un stat semi-prezidenţial, în care puterea se împarte între preşedinte şi premier. Eu văd acest soi de stat, mai apropiat de republica parlamentară decât de cea prezidenţială, prin urmare susţin că alegerile parlamentare sunt mai importante decât cele prezidenţiale, pentru că legislativul are greutatea centrală în acest tip de angrenaj. Trebuie să ne informăm şi să votăm responsabil, obţinerea unui parlament cu forţe echilibrate ne va asigura că executivul poate să îşi facă treaba eficient, altfel ne întoarcem de unde am plecat: dictatura dezinteresului naţional.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 16 (1215) – 7-20 noiembrie 2016
