Foarte multă vreme am urmărit semnele fugii omului din calea realității. Am analizat căile și metodele, deloc subtile, prin care omul evită lumea și le-am încadrat pe toate sub termenul de "masturbare". Nu știu cum or fi fost celelate generații anterioare, dar tinerele generații curente par să fi perfecționat această preocupare a evadării. Jocurile video duse la extrem, miile de seriale slabe, literatura de duzină, alcoolul, drogurile, munca excesivă totul pentru a fugi din calea lucrurilor care nu pot fi altfel decât sunt și pe care le numesc "realitate". Ca mențiune, aici nu discutăm despre realitatea fizică.
Nu mă refer la omul care stă în casă pentru că plouă afară. Vorbesc despre realitatea relevantă pentru spiritul omului, adică realitatea formată din ceilalți oameni. Observam cum se tot vorbea pe la noi că în vest toată lumea trăiește cu chirie, că vesticii în civilizația lor, nu-și bat capul cu trivialitatea proprietății. Observație valabilă dar incompletă. Generația aventurilor de-o noapte și a Tinder-ului, nu pune preț pe familie și relații, fiindcă e întârziată emoțional. La ce îți trebuie casa ta proprie dacă nu vrei familie și copii? Doar așa să fie? Observam eu că oamenii se cam evită unii pe alții, iar când se apropie sunt suspicioși sau de-a dreptul neîncrezători. Chestiunea asta, cuplată cu ceea ce credeam eu a fi o fugă din calea realității grele, m-a condus către o altă ipoteză, anume că această evitare a celorlalți e în fapt o evitare a cunoașterii de sine.
Tind să cred că ipoteza e pertinentă, bazând-o pe faptul că oamenii funcționează preponderent prin proiecții. Exemple: gelozia infidelului versus naivitatea celui fidel, paranoia hoțului versus naivitatea celui cinstit. Aceștia proiectează inconștient propria persoană în ceilalți. Când tu ești hoț, toți sunt implicit hoți. Când tu ești cumsecade, toți sunt implicit de treabă. Preconcepțiile subite care ne vin intuitiv în cap atunci când întâmpinăm un străin, sunt preponderent caracteristici ale noastre. Atunci când recunoaștem lucruri care nu ne convin, devenim defensivi. Relațiile interumane devin un pericol real în conservarea egoului. Nu numai că te forțează să te descoperi, dar te și forțează să te adaptezi. Nu-i de mirare că tot în cadrul generației pe timpul căreia a explodat pornografia pe internet, a luat avânt și freelancing-ul.
Colegii de muncă sunt tot parteneri de viață, petreci cu ei mai majoritatea timpului. Când ești un onanist convins și auto-suficient care nu vrea să aibă de a face cu nimeni înafară de propria persoană, firește că nu vrei nici un fel de parteneri de viață. Stai în fața monitorului și între două sesiuni de lucru, te mai joci cu tine însuți/însăți. Era un banc despre un cioban pe munte care violează o oaie, fumează o țigară și omoară o muscă zicând: "Ce viață palpitantă! Sex, droguri, violență". Cam așa cu generația hipsterilor creativi care contribuie la societate prin consum de chestii vintage, bio și gadget-uri. O adunătură de nimeni ai nimănui, instruiți dar needucați, școliți dar nepregătiți, cu bărbile și bretoanele ferchezuite, îndopați cu ierburi, boabe și călătorii în India. Hiperspecializarea profesională contribuie la minimalizarea interacțiunii dintre oameni, fiindcă n-ai nevoie să relaționezi prea mult cu o persoană care oferă doar o mică parte din ce ai tu nevoie. N-ai nevoie să te împrietenești cu "legătorul de șireturi negre" tu fiind "asamblator de pantofi sport pentru preșcolari din clasa medie". Vă vedeți, rezolvați, vă despărțiți. Ca pe Tinder. Adio parteneriate client-furnizor pe termen lung în epoca Gig Economy. Într-o zi toți vom fi Uberiști: "Uber food","Uber sex","Uber fun","Uber kids".
Va veni ziua în care Uber va cumpăra Tinder și atunci să vezi societate modernă de consum. Distanțându-ne unii de alții ne dezintegrăm ca indivizi. Forțele de coeziune ale spiritului funcționează în raport cu spiritele exterioare, distanțarea duce la praf și pulbere, la eșecul fundamental al individului care se vrea atât de mult diferențiat. Aș zice că aceasta e o tendință naturală, mediul i-a forțat pe oameni să colaboreze strâns, acum că nu o mai face, omul renunță. Văd însă aici un efect de zgârci întins. Ne vom da seama de lucruri mult prea târziu, ca întotdeauna. Ne căcăm pe noi că "nu suntem singuri în Univers" și căutăm gărgăuni în cosmos, dar aici unde suntem vrem să fim din ce în ce mai izolați. Ironia e că viețile noastre sunt din ce în ce mai triste și mai seci, dar dăm vina pe societate, lume, stat. Prostimea secolului XXI e mult mai jalnică decât cea a secolului XX și din păcate mult mai multă și mai inconștientă de propria simplitate a minții.
