Să recapitulăm: 11 decembrie 2016. Zi de tristă amintire cu o vreme atât de superbă că puteai să faci baie în piscina defunctului Lido. Și, simultan, alegeri parlamentare la care luau startul un PENELE aflat în degringoladă, eterna coaliție nesfântă și nehalită PESDE-ALDE-UDEMERE, plus proaspătul și încă prea puțin credibilul USERE. Rezultatul? Prost rău de tot. Lumea a ars-o pe Valea Prahovei și Transfăgărășan, pe ăia din diaspora i-a durut la brișcă și în plus a (re)apărut uluitoarea categorie de oameni care n-are cu cine să voteze. Sigur, realitatea era cu totul alta și anume că procesoru’ lor ceva mai vechi nu putea face următorul calcul simplu: n-ai cu cine=vot PSD=jaf și viol la drumu’ mare în România lui 2017. Nu-i de mirare, prin urmare, că tăvălugu’ revanșard lansat de LeaveU direct din pleistocen ne-a dat la popou tare de tot. Derulează rapid până la momentul când citești tu articolul ăsta și enumeră efectele zilei cu pricina: împlinirea programului de guvernare al coaliției la putere și anume ordonanțele amnistiei și grațierii. Pentru că, nu-i așa, exact asta li s-a promis votanților PSD în campanie și, pe cale de consecință, exact asta au votat. Sigur, este posibil ca până citești articolul ăsta amnistia și grațierea să fie, ferească sfântu’, un fapt împlinit. Să sperăm, totuși, că România nu se va întoarce direct la momentul 13-15 iunie 1990, deși exact asta se prefigurează. Altfel, 22 ianuarie trecute fix, a fost unul dintre cele mai mari și mai mișto proteste post-decembriste. Evident, împotriva aberației legislative menite să-i scoată pe alde Voiculescu sau Vântu din pușcărie și să-i țină deoparte de ea pe Dragnea, Tăriceanu, Udrea și alții. Deci lume ca la balamuc, piața Universității dădea pe dinafară încă de pe la cinci jumate-șase fără un sfert, cât despre eventuali pensionari gorniști care să crâcnească pe trotuaru’ de la TENEBE, nici urmă. Probabil dispăruseră împreună cu caru’ de filmare ERTEVE pe undeva prin străfundurile iadului unde îi cântau osanale lu’ Ceaușescu, dar cert e că în fața unui asemenea puhoi de oameni n-au avut curaj să-și arate meclele. Altfel, luat la firul ierbii, tot acest mozaic uman uriaș începea să-și dezvăluie piesele componente: un Cartianu cu pălărie à la inspectorul Clouseau, povestind sfătos cum e treaba cu democrația din România, Mândruță – care umbla cu telefonul înfipt într-un selfie stick și transmitea evenimentele ca un fel de televiziune ambulantă, Tăpălagă – vizbil încurcat de faptul că lumea-l recunoștea pe stradă și îi căra carabe pe spate în semn de felicitări, plus restul, vreo 25-30.000 de oameni de absolut toate vârstele și de pe toate cărările vieții, sătui, evident, să fie mințiți ca ultimii proști de LeaveU și toată liota lui de televiziuni übermincinoase. Drept care, așa stând lucrurile, mulțimea s-a pus în mișcare. Traseul: binecunoscut încă de la recentul Colectiv și ceva mai îndepărtata Roșie Montană – Universitate-Victoriei-PSD. Pentru că, na, dacă axa răului din România se păstrează pe aceleași coordonate, nici marșurile n-ar avea sens să înceapă din Berceni și să se termine în Pajura. Sigur, ideal ar fi să se mai organizeze doar un singur mare protest care să pornească de la Parlament, de unde să fie încărcați în mașini de gunoi toți infractorii care fojgăie prin clădire și duși direct la Glina, adică punctul terminus al evenimentului. Revenind la 22 ianuarie, însă, a devenit evident că manifestația este un succes de proporții în momentul când am terminat de cronometrat drumul până la guvern: durase două ore și ceva. Două ore în care peste douăzecii de mii de oameni foarte, foarte mișto, au urlat, au strigat, au cântat, și-au dat mâinile și în general au sperat că poate nu va fi nevoie să iasă la infinit în stradă împotriva aceleiași șlehte de securiști reșapați rămași agățați se structurile statului din 1989 și până azi exact cu insistența ștergătorilor de parbrize din intersecțiile bucureștene. Dar, na, speranța moare ultima dacă nu-l iei în calcul și pe Ion Iliescu, așa că până când vom înlocui penalii PESEDE-ALDE cu cineva pe care eventual să îl cheme tot Dacian Cioloș, nu putem decât să ne exersăm – din nou și din nou – reflexul democratic de câte ori comit vreo tâmpenie. Și vor fi multe ocazii, mai mult ca sigur, pentru că mai mare decât idioțenia acestor indivizi nu poate fi nici măcar distanța de la Pământ la Jupiter, sau, pentru o comparație care să reflecte cu adevărat realitatea, banii pe care îi au de returnat statului român la un loc toți cei care se simt vizați de ordonanțele cu dedicație ale amnistiei și grațierii.
(Articol publicat în ediția print nr.1/2017 din 30 ianuarie a Academiei Cațavencu)
