Cozile la DryCooker au încetat. S-au oprit ca un fugar la mijlocul drumului și au căzut frânte de oboseală pe poteca plină de pensionare furioase. Toate tigăile, speriate, picară, așadar în capul Mirabelei Dauer. O Mirabelă țeapănă, lipită cu adeziv de pereții de carton ai studioului, așteptând să îi fie introdusă pe gură o casetă, ca să poată pălăvrăgii platitudini. Nu știu ce au văzut oamenii de la Teleshopping în imaginea translucidă a Mirabelei. Ce, poate cânta? Păi de cântat, cântă foarte bine în bucătărie, dar destul de prost pe scenă. E grasă, blondă și poartă ochelari, toate atuuriile necesare unui premiu de hidoșenie. A făcut într-o viață toate greșelile pe care o artistă le poate face. A cântat cu Raoul, copilul slinos cu aere muzicale. S-a dat pe lângă mari artiști, crezând că îi ies vrăjelile, reușind doar să fie și mai penibilă. Iar acum stă cu trupul de mamut pe un scaun pliabil și îmi vorbește despre filozofia tigăilor. Că este foarte complicat să ții o tigaie, nu? Bănuiesc că trebuie un ghid minuțios cu imagini, ca și cărțile pentru retardați, ca să îi vezi adevărata karma. Să intri în osmoză cu vaporii de mămăligă prăjită, să ți se urce la creier și să îți zbenguie ochii-n cap. Stimată doamnă, tigaia de teflon o iei, prăjești în ea și o arunci! Nu faci colecție de DryCookere după culoare, serie și an. Dar asta este pentru oamenii normali, nu pentru zeița grăsimii televizate.
Dacă aș fi fost în pielea producătorului, m-aș fi axat mai mult pe sunet. Aș fi pus niște boxe gigantice, ca telespectatorul să se delecteze cu sunetul vocii Mirabelei Dauer. O voce de ceas elevețian din bambus, care anunță ora grohăind precum un mistreț în sezon de împerechere. Dacă aș fi văzut asta, zău dacă nu aș fi cumpărat o tigaie!
