Aninoasa e primul oraș din România care a cerut intrarea în insolvență, declarându-se oficial falimentar. Am fost și noi acolo să vedem dacă, într-adevăr, miroase a faliment și am realizat că e mai rău: pute!
Răzvan Prițulescu, Dan Mazilu
Foto: Andrei Dumitru
Sunt vreo trei Aninoasa în țară, dar numai asta, din Hunedoara, a reușit să devină vedetă. În 2012, când noul primar, Nicolae Dunca, s-a instalat în fruntea aninoșilor, s-a uitat în catastife și a văzut că are un buget anual de 4,2 milioane de lei, ceea ce nu era chiar rău, dar și datorii de 9,3 milioane de lei, ceea ce era chiar rău. În plus, aninosul de rând suferă de un handicap social, care-l împiedică să plătească taxe, impozite sau chirii către stat. În consecință, primăria a cerut intrarea în insolvență, o premieră în România, decizia urmând să fie luată azi, 17 iunie, de către Tribunalul Hunedoara. Informația fiind caldă, noi am fost acolo și vă prezentăm impresiile la rece. Povestea unui faliment de proporții urbane, în continuare.
În „colonie”
Aninoasa e un oraș minier extrem de urât, cu vreo 4.000 de locuitori, situat într-o zonă foarte frumoasă, pe Valea Jiului. E atât de urât încât strică tot fasonul locului, e ca și cum ai pune un goblen pe bordul unui Rolls Royce. Clădirile, aceleași de dinainte de ‘89, sunt niște dărăpănături, iar din cele care aparțineau fostei mine, desființată în 2006, s-a furat tot ce se putea fura. Din loc în loc, străzile sunt pătate cu asfalt, dar nu-i o regulă, ci, mai degrabă, o excepție. În Aninoasa nu există spital, nu există farmacie, dar sunt patru cârciumi și șapte biserici ortodoxe dichisite și proaspăt renovate, plus alte câteva case de cult ale Martorilor lui Iehova sau ale baptiștilor. Deci, dacă te doare ceva, n-ai decât să închini un pahar.
Mergem în „colonie”, așa cum denumesc localnicii un șir lung de blocuri cu un singur etaj, un cartier în care trăiesc peste 70 de familii. Aici sunt numai garsoniere. O cameră de aproximativ 9 m2, minusculă, o bucătărie cât o debara, și WC-ul comun în curte – o gaură-n pământ, înconjurată de niște șipci nu tocmai bine îmbinate. Clădirile sunt ale primăriei, iar chiria pentru o astfel de locuință costă 9 lei pe lună. Doar că n-o plătește nimeni.
La cârciuma de lângă, afară pe terasă, un moșneag olog de-un picior privește la fel de interesat când la noi, când în halbă.
Ce le dorim dușmanilor
Aninoșii sunt săraci, dar fuduli. Mulți n-au loc de muncă și nici chef de muncă, după cum îi pârăște chiar primarul lor, fără a generaliza, desigur, unii n-au nici măcar uși și ferestre la casă, dar au toți antene parabolice, internet și cont de Facebook. Primesc ajutor de la stat, pe care-l ridică de la primărie, apoi folosesc contul de Facebook pentru a critica primăria că nu le dă mai mulți bani.
În „colonie” suntem primiți de Niculina Bulz (27 de ani). În cei 9 m2 ai camerei are așa: un pat dublu, un birou, două șifoniere, o bibliotecă plină cu bibelouri, trei fotolii, o măsuță, patru noptiere, trei scaune, frigider, computer, televizor, icoane cu leduri și milieuri. Niculina are o restanță de 400 de lei la chirie. În condițiile în care chiria e 9 lei, iar penalitățile sunt infime, rezultă că n-a mai plătit nimic de cel puțin 40 de luni. „N-am niciun venit, de un’ să dau dacă n-am”, zice femeia. „Am doar o pensie de handicap de 250 de lei, iar soțul meu are o leafă de 750 de lei și bonuri de masă, de un’ să dau dacă n-am?!”. Să ne ierte Sf. Gheorghe și Iisus Hristos, dar în afară că pronunță un „h” inutil înainte de „a”, n-am dibuit vreun handicap la Niculina, ba chiar părea foarte zdravănă. Hasta e!
Lângă Niculina șade Adam Ferdinand (83 de ani), singur pe lume, beneficiarul unei pensii de 350 de lei, posesor de ciroză și astm. În zilele de vară, alea bune, mănâncă pâine și atât. În zilele de iarnă, alea nasoale, nu prea mănâncă, pentru că pensia se duce pe lemne de foc. Are și frigider, dar n-are nici curent electric, nici mâncare. Drept urmare, în frigider stau doi papuci desperecheați. Dacă o să ajungem vreodată să urâm pe cineva la modul îngrozitor, ceva de genul Mircea Badea versus mamele din lumea întreagă, îi vom dori să trăiască precum nea Adam măcar o iarnă.
Cu lumea-n cap
După câteva ceasuri, însoțiți de viceprimarul Adrian Albescu, ne îndreptăm spre partea opusă a „coloniei”, cale de vreo doi kilometri. În cârciuma de lângă, moșneagul olog de-un picior pare mai interesat de noua halbă decât de noi.
Îl cunoaștem pe Nicu (25 de ani), un băiat care, la un moment dat, s-a trezit fără să vrea cu o familie întreagă pe cap. S-a întâmplat așa: „Eram acasă, făceam ceva de mâncare, când, deodată, a căzut tavanul”, spune Nicu. „Ăia de deasupra căzuseră la mine-n casă, ei amândoi, cu copiii lor, cu soba, cu șifonierul.” În mod miraculos, nimeni n-a fost rănit în acest incident, de unde deducem că cele șapte biserici din Aninoasa își fac treaba.
Nicu ăsta n-a lucrat niciodată. Primește un ajutor social de 125 de lei pe lună, dar banii nu-i ajung, pentru că are cheltuieli mari, de pildă abonamentul la parabolică, netul, tatuajele (fiecare tatuaj spune o poveste despre viața lui, firește), piercinguri. „Un client vechi de-ai noștri”, zice viceprimarul, „vine la primărie să ceară bani să-și repare tavanul și se supără când îl refuzăm. Dacă îi dăm de muncă, iar se supără.”
Plecăm spre mină. Deși a trecut o zi întreagă, moșneagul olog de-un picior e tot acolo, la bodegă, cu halba-n mână, nemișcat.
Bani la greu, dintr-un muzeu
Din mină, cel puțin la suprafață, au rămas vreo patru clădiri în paragină și alte două care par renovate, proaspăt văruite în galben și dotate cu termopane. Dar și ele goale și lăsate de izbeliște. Rostul lor îl vom afla la primărie, unde vom afla și povestea falimentului. Tot aici îl vom regăsi pe același moșneag olog de-un picior, venit să ceară ajutor social, pe motiv că nu se poate deplasa.
Stăm de vorbă cu Nicolae Dunca, primar, membru PSD, și cu Adrian Albescu, viceprimar, membru PNL. O uniune care pare fericită, cu diferența că în Consiliul Local din Aninoasa nu-i ca-n Parlament, unde USL are 70%. Aici avem patru USL-iști, patru PDL-iști, doi din PAS – Alianța Socialistă (da, nici noi n-am auzit de ea), unu din PP-DD, unu din PNG și unu din PRM. PDL-iștii au reușit să și-i apropie pe-ăia din PAS, iar USL-iștii, pe ceilalți, deci scorul e 6-7, foarte strâns, așa că luarea unei decizii poate fi afectată de un singur vot. Unul dintre PDL-iști este Ilie Botgros, fost primar în Aninoasa vreme de 20 de ani și fost PSD-ist. El este cel care a ordonat vopsirea în galben a celor două clădiri moarte ale minei – acolo cică voia să facă un muzeu al mineritului, deși mai e unul la Petroșani, la câțiva kilometri distanță, unde nu merge nimeni – pentru care a plătit 3,8 milioane de lei. Și tot el este cercetat penal pentru asta, de parcă ai putea găsi în țara asta var și termopane mai ieftine de un milion de dolari.
Veniți de luați lumină!
Acum datele tehnice. Primăria Aninoasa are datorii de 9,3 milioane de lei. Cea mai mare datorie e către BCR. „Fostul primar a luat un credit de 3 milioane de lei pentru introducerea gazului metan în locuințe și pentru reabilitarea caselor din «colonie». Gazul metan n-a fost introdus, iar în casele din «colonie», când ninge și se adună zăpada, se surpă acoperișul”, spune actualul primar, Nicolae Dunca. Apa curentă în primărie e neplătită de cinci ani. În schimb, energia electrică a fost mereu la dispoziția tuturor. „Erau blocuri întregi în care nimeni nu plătea curentul, toți erau branșați ilegal.” Se ciordea mult în Aninoasa, dar acum nu mai e cazul, pentru că n-a mai rămas nimic de ciordit. „Tot ce a fost fier s-a furat”, susține primarul Dunca. Fierul a ajuns la un punct de colectare privat, patronul fiind fratele manelistului Nicolae Guță, acum preluat de fiul lui, deci nepotul lui Guță. Acum să vedem dacă ghiciți a cui este cea mai mare casă din Aninoasa.
Vin minerii, dar mai și pleacă
Orașul Aninoasa își datorează existența minei de cărbuni, înființată în 1885. La început a fost o colonie de mineri, indivizi aduși din toată țara și aleși dintre cei fără căpătâi, singurii oameni pentru care viața sub pământ putea părea mai bună decât viața pe străzi. Așezarea s-a dezvoltat în jurul minei, iar în 1989 a devenit, oficial, oraș. Traiul molcom, dus între mină și cârciumă, s-a terminat în 2006, când mina a fost închisă, iar minerii, fără școală și fără altă pregătire, s-au trezit șomeri și cu vreo 5.000 de dolari în buzunar, drept salarii compensatorii. Ca orice român cu bani care se respectă, aninoșii și-au cumpărat mașini străine la mâna a doua, iar cu suma rămasă s-au îmbătat în mod repetat, până au ajuns la fundul sacului. Cum nu era nimic de lucru în zonă, mulți au plecat spre alte zări. Apartamentele se vindeau pe o ladă de bere, doar că nu le voia nimeni. De atunci, s-au schimbat multe lucruri, dar toate în rău. În acest moment, în Aninoasa, cel mai bine o duc pensionarii de la mină, care primesc cam 2.000 de lei pe lună, mult peste media salariilor din zonă, care nu trece de 700 de lei. Tot ei, pensionarii, sunt cei care mai muncesc. Tinerii nu se omoară cu munca, dar își omoară timpul pe Facebook. Mai există trei buticuri și o firmă de confecții metalice, care are 90 de angajați, și cam astea-s toate afacerile din oraș. Turismul ar putea avea o șansă, zona e superbă, dar atât. Nu sunt drumuri, nu sunt hoteluri, nu sunt restaurante, nu sunt pârtii de schi, zona de divertisment e la pământ, de fapt nu e nimic care să te facă să-ți iei un bilet spre Aninoasa.
Îl știe cineva pe Marcu, care trage foarte bine cu arcu’?
Orașul Aninoasa este primul din țară la două capitole: la insolvență și la tir cu arcul. Sunt convins că nu aveați știință de această performanță, pentru că în sportul ăsta oamenii se bazează pe precizie și nu pe valize. Sportivii din Aninoasa, antrenați de Viorel Habian, la un moment dat recordmen european, au reușit, la ultima ediție a campionatului național de tir cu arcul, să pună mâna pe 16 titluri naționale din 18 posibile, iar chestia asta se repetă an de an. Toți sunt în lotul național, iar la Europenele din Polonia au ieșit pe locul 5. Simona Băncilă, Luminița Boroș și Răzvan Marcu ne-au arătat cum se trage bine cu arcu’ de la o distanță egală cu lungimea unui teren de fotbal. Din 30 de săgeți trase, niciuna n-a ratat centrul țintei. Și atunci ne întrebăm și noi, așa, naiv: de ce să bagi milioane de euro în fotbal, ca să îmbuibi niște gloabe care mănâncă bătaie de la pescari și bucătari, când poți investi câteva mii de euro în niște campioni?! Ă, aud?!
Publicat în AC, NR. 24 (17 – 23 iunie)
