Prin toamna lui 2008, un concept american implantat fotografic în campania electorală a PSD încerca să inducă ideea schimbării clasei politice. Scrobiţi, pozând gigea pe scări rulante învecinate, vechii politicieni predau, coborând, ştafeta tinerilor candidaţi aflaţi în ascensiune. Chiar dacă în realitate mesajul era cu totul altul şi surprindea practic doar continuitatea penală prin leapşă ca sarcină de partid – “tinere, ia dosarul meu penal, fă-l mai mare şi dă-l, la rîndul tău, mai departe!” – la electoratul captiv afişul a prins. Cu atât mai mult cu cât în el se predau ambalate baxurile de ulei şi cartoanele cu pui congelaţi. Alegătorii şi-au făcut treaba, puşcăribilii au mers mai departe.
Vorbim mult despre oferta penală a partidelor refuzând să realizăm faptul că avem pe liste, pe locuri eligibile, oglinzile noastre fidele. Cum să nu existe liste de partid cu indivizi condamnabili pentru devalizarea unei ţări când, la urne, oferta politică a partidelor va fi votată de alegători care, în prealabil, au făcut coadă la sediile formaţiunilor, pentru a se înfrupta din bugetele lor “negre” de campanie? Cum să nu girezi iar parlamentarul condamnat deja pentru fapte de corupţie când, în campania trecută, i-ai luat suta de lei pe furiş înainte să te joci cu ştampila pe buletinul de vot?
România profundă suferă atunci când, în Europa, cetăţenii ei sunt prezentaţi în fuste, prin corturi de carton ori la cerşit, însă e aproape inertă în faţa gloatei de pensionari ce rupe obloanele camionului electoral încărcat cu mălai şi făină. România profundă analizează, acuză, susţine şi combate doar de pe blog şi de pe Facebook însă la vot lasă spoiala naţională să-i decidă conducătorii.
De un sfert de secol, ne cristalizăm prezentul politic în centrifuga unui perpetuu cerc vicios. După 26 de ani de beţie a votului liber exprimat, România nu ar mai avea nevoie, neapărat, de o lustraţie a securiştilor, ex-comuniştilor ori a infractorilor reabilitaţi ci de o primordială lustraţie a electoratului. În sensul că generaţiile de plăvani care au umplut, prin votul lor tembel, parlamentul, de băieţi cu aspirator la buzunare şi de fete cu fuste scurte dar cu mânuţe lungi, ar trebui trase pe dreapta şi ţinute departe de cabina de vot preţ de vreo trei legislaturi, cât să se primenească un pic mizerabila noastră clasă politică. Cum, totuşi, votul rămâne secret şi nu poate funcţiona nicio instanţă aptă să bună căpăstru bizonului cu drepturi, lustraţia alegătorului rămâne strict un aspect de opţiune personală. De conşiinţă.
Conştiinţă fără de care, şi mâine, dinastia penalilor va fi dusă, de electorat, mai departe…
