Cei care, văzându-i pe americani că și-au instalat scutul la Deveselu, și-or fi zis: ”Gata, de-acuma încolo o să trăim și noi ca-n America”, ar fi trebuit să aibă mare grijă ce-și doresc. Nu de alta, dar cum bine spunea și cunoscutul scriitor de coafeze Paulică Coeliu, atunci când vrei ceva, tot Universul conspiră să-ți îndeplinească dorința. I-am vrut pe americani? Ne-a trimis americani. Doar că nu știu de ce, dar am impresia că, odată cu ei, au venit și alte lucruri din America, și încă nechemate: hamburgerii, sucurile alea carbogazoase de-ar omorî și balene, (dacă balenuțele s-ar apuca să le bea, desigur!) și, nu în ultimul rând, tornadele. În fiecare an, în America sunt sute de tornade. Uite c-au venit și la noi deja câteva, vara asta, fără viză, fără nimic. Și unde poate să meargă o tornadă, când ajunge în România, decât în Ardeal? Păi nu e Ardealul cea mai civilizată regiune de la noi? A venit și prințul Charles tot acolo, deci era normal c-o să vină și tornadele americănești – doar nu s-or duce direct în Vaslui, ce naiba, au și ele mândria lor?!…
Pe unde au trecut, tornadele astea au făcut prăpăd. Sute de case sinistrate, cu acoperișurile smulse, inundații ca la Veneția (nu aia a noastră, din Ardeal, aia de la italieni), dezastru generalizat. Apă mare peste tot, așa de mare că, dac-ar fi fost Ponta premier, n-ar mai fi trebuit să-l plimbe jăndarii cu bărcuța, ci cu ditamai transatlanticul. Dacă se întâmplau asemenea nenorociri în altă parte a țării, cum s-au mai întâmplat, de atâtea ori, probabil că acum era mare tămbălău. Se făceau apeluri, donații, se vărsau la Măruță&Gherghe ligheane cu lacrimi, iar televiziunile de știri luau cu asalt zonele sinistrate, pentru a vedea la fața locului tradiționalele obiceiuri locale ”băutul la poartă”, ”udatul jandarmilor”, ”țuica din picioare” sau ”aruncarea cu privirea la pompierii care scot apa din sufragerie”. Dar ardelenii din Cuci și din Dătășeni și cei din Iclănzel, Căpuș, Sf Gheorghe și Icland n-au avut nevoie de compasiunea nimănui și nici n-au simțit nevoia de a plânge pe umărul lui Cătălin Radu Tenace. Ei n-au așteptat la cârciumă, cu cizmele alea bune, de cauciuc și carcaletele în față, să vină guvernul să-i scoată din noroi. Au pus mână de la mână și s-au ajutat singuri. Ca un singur om s-a ridicat toată suflarea satelor mureșene afectate de tornadă și a reparat tot ce se putea repara. Localnicii nu s-au mulțumit să dea indicații prețioase, cu berea-n nas, jandarmilor și pompierilor, ci au pus osul la muncă, au trudit cot la cot cu ei, chiar și cei care n-aveau casele afectate.
De fapt, solidaritatea asta nu-i ceva neobișnuit. Sau, mă rog, n-ar trebui să fie. Doar că, în ultimii ani, am văzut atâtea inundații la care sinistrații beau, cocoțați pe gard, în timp ce jandarmii se chinuiau să le salveze avutul, încât tocmai asemenea situații nefirești, ce n-ar trebui să se întâmple, par normale în România. Că de-aia am ajuns, ca țară, în șanțul în care am ajuns: fiindcă, atunci când dăm de greu, ne rugăm la iconițe, scoatem moaștele la înaintare, fumăm prin vestiare și așteptăm să vină cineva – ori Doamne-Doamne, ori Arsenie Boca, ori arbitrul dăruitor de 11 metri, ori plutonul de pompieri, să ne scoată din noroi. Căci nouă ne e prea lene și prea bine, în izinul în care stăm, ca să ieșim singuri.
