Cruzi şi însetaţi de sânge, strigoii sau moroii, cum mai sunt numiţi, reprezintă cele mai terifiante creaturi din folclorul românesc. Fraţi buni cu strigele şi un fel de veri de-al doilea cu vampirii, strigoii nu sug însă sângele, ci vlaga din om, luându-i cu ei pe nesimţite, pe tărâmul celălalt, pe cei pe care li s-a pus pata. Noi însă ne-am făcut curaj şi am purces să ne întâlnim cu un strigoi. La drept vorbind, n-am riscat prea tare, ori poate cel mult am riscat să murim de râs, fiindcă personajul cu care am stat de vorbă poate candida cu succes la titlul de „cel mai hazliu strigoi din lume“.
Iarna-i tot ca vara
Îl cheamă Viorel şi a ales să-şi trăiască nemurirea nu în cine ştie ce cavou sau castel somptuos, ci într-o locaţie mult mai modestă, în comuna ialomiţeană Cosâmbeşti – ce vreţi, criza imobiliară ne-a lovit pe toţi, vii sau morţi deopotrivă! Spre deosebire de ruda lui îndepărtată, contele Dracula, Viorel n-are titlu nobiliar, nici trăsuri cu cai negri ca smoala, nici valeţi pomădaţi ca la Pompe Funebre, dar se descurcă şi el cum poate. Fiind un strigoi care se respectă, doarme într-un sicriu, iar acest amănunt, care-i determină pe consătenii lui să-şi facă cruci peste cruci şi să-şi scuipe în sân, nu-l deranjează cu absolut nimic, ba dimpotrivă. De fapt, când i-am vizitat „cripta“ – un şopron din lemn, foarte rustic – în care îşi face siesta, mai că ne-a venit şi nouă să ne întindem în sicriul lui, suspendat cu lanţuri groase, atât de răcoare şi de bine era acolo! Tolănit în sicriu mai confortabil decât Măruţă pe canapea, strigoiul Viorel ne-a dezvăluit că se simte excelent şi că nimic nu poate tulbura liniştea existenţei sale de la graniţa dintre lumi. „Iarna tot aici dormiţi?“, l-am întrebat. „Normal, uite, îmi pun alea două plăpumi, mă învelesc bine şi mă culc!“ „Şi nu vă e frig?“ Viorel mă priveşte cu un surâs superior: „Dom’le, sunt strigoi, ai uitat?“. Nu mă dau bătut, ci insist: „Bine, bine, dar pe căldurile astea nici de ţânţari, noaptea, nu vă temeţi?“ „He! He! De ce să mă tem? Ai mai văzut vreodată ţânţari să înţepe vreun strigoi?“, răspunde el, râzând mânzeşte. Ce-i drept, nu mai văzusem. Dar nici strigoi nu mai văzusem!
Ridicat din morţi
Până în urmă cu vreo douăzeci de ani, Viorel a fost un om ca toţi oamenii. Avea nevastă şi copii, ducea o viaţă absolut normală. Apoi, ceva a tulburat apele limpezi ale minţii sale, întunecând-o: omul cădea din senin pe stradă, îşi pierdea cunoştinţa şi nici un doctor nu-i dădea de cap. În cele din urmă, a ajuns la Spitalul Municipal din Bucureşti, unde tocmai se adusese un tomograf nou. „M-au băgat acolo ca pe faraoni în sarcofag, am stat ca îngropat de viu o oră. Şi-n timpul ăsta mi-au feliat creierul ca pe parizer. Vorba vine că mi l-au feliat, că doar nu mi l-au tăiat, ci doar mi-au făcut o mie de poze la el, fâşii-fâşii. Pe urmă m-au scos şi i-au zis mamei, care era cu mine: Dumneata rămâi aici! Iar dumneata – şi a arătat spre mine – vino-n birou, să vorbim. Mi-a arătat, pe una din pozele alea, unde era creierul meu feliat, o pată întunecată. „Uite, ăsta e un cheag de sânge, chiar sub creier. Din cauza lui cazi din picioare. Dacă nu ţi-l scot, mori cu zile! Dacă ţi-l scot, poţi să mori, dar ai şi o mică şansă să trăieşti. Cum facem?“. Cum era să facem? M-am dat pe mâna lui şi… am murit şi am înviat. În ziua când m-am trezit, după operaţie, am zis că m-am născut a doua oară. De aceea şi mă consider strigoi – păi cum să fiu altfel, când eu, de fapt, trebuia să fiu mort de mult şi totuşi uite-mă aici?“, spune Viorel şi-o sticlire şugubeaţă îi luceşte în ochi.
Organul n-are „mătărângă“ în dotare
Ca orice fiinţă nemuritoare, de la Luceafărul încoace, nici Viorel n-a fost ocolit de ingratitudinea pământenilor. Familia l-a părăsit, prietenii aşijderea, aşa că a rămas singur, nemuritor, dar nu rece, ca-n Eminescu, ci cald şi binevoitor cu toată lumea. Chiar şi cu cei care-l mai iau peste picior şi-l consideră „într-o ureche“. „După operaţie mi-a fost foarte greu. Am învăţat, practic, să vorbesc din nou, că doar de-aia şi zic că m-am născut a doua oară, am fost ca un copil care învaţă să grăiască. Şi acum sunt cuvinte pe care nu le înţeleg şi, atunci când aud vreunul la radio sau la televizor (fiind un strigoi în pas cu vremurile, Viorel este la curent cu tot ce se întâmplă în politică, economie şi monden!) mi-l notez repede şi pe urmă îl caut în dicţionar. Ce mă deranjează e că unele cuvinte nu se găsesc în dicţionar. De pildă, «Spaţiul Schengen»! Nici nu ştiţi cât m-am chinuit până am găsit pe cineva să-mi explice ce-i cu spaţiul ăsta… Sau, un alt cuvânt pe care nu l-am priceput, dar mi-a plăcut foarte mult cum sună a fost «mătărângă». L-am căutat în DEX, nici pomeneală. Pe cine să întreb? Am întrebat un poliţist, că mă gândeam că ăştia, organele, sunt mai deştepte, nu? «Dom’le, ce-i aia mătărângă?» Ăla s-a uitat la mine chiorâş: «Ce vrei, mă? Io de unde vrei să ştiu? Lasă-mă-n pace!» Ei, şi aşa mi-am dat seama că organul degeaba-i organ, fiindcă n-are în dotare şi mătărângă… Până la urmă mi-a explicat altcineva, da’ nu vă spun ce mi-a zis, că daţi la ziar!“.
Strigoiul Viorel, fermier-model
La ora actuală, Viorel trăieşte singur, dar se gospodăreşte de minune. Are de toate prin ogradă. În grădină şi-a cultivat o mulţime de legume, de la roşii la ceapă şi cartofi, ba şi-a pus chiar şi un smochin, arbust cu care nu prea mulţi români în viaţă s-ar putea lăuda! Cu adevărat uimitor e însă faptul că Viorel, un strigoi, cultivă cu succes usturoi! Iar gustosul aliment nu doar că nu-i face rău, cum se zice că le-ar face fraţilor săi întru nemurire – moroi sau vampiri, ci dimpotrivă, chiar îl ajută: „Doctoriţa mi-a recomandat să consum cât mai mult usturoi, ca să n-am probleme cu tensiunea! Mănânc câte o căpăţână de usturoi la masă, e sănătate curată şi n-am nici o îndoială că prind suta de ani cu medicamentul ăsta natural.“ Pentru că Viorel e un strigoi foarte atent cu sănătatea lui, el ne-a mărturisit că de carne nu se atinge, întrucât e un „strigoi vegetarian“ şi i-ar fi milă să taie chiar şi un pui de găină. De altfel, el este un strigoi atât de blând şi de cumsecade, încât n-ar face rău nici unei muşte. Singurele creaturi pe care nu le suferă sunt gândacii de Colorado, împotriva cărora dă cu prafuri, fiindcă-i distrug bunătate de cartofi eco. În speranţa că va găsi, cândva, o doamnă care să se simtă atrasă de farmecul lui strigoiesc inconfundabil, Viorel şi-a comandat chiar şi cărţi de vizită pe care scrie: „Strigoi Viorel, vampir intim“. Când l-am întrebat cum devine chestiunea, ne-a explicat, cât se poate de serios: „Vampirii obişnuiţi sunt brutali, sug sângele, muşcă de beregată. Eu nici pomeneală să fac aşa, eu sunt un strigoi sensibil şi vizez direct inimile doamnelor, dar nu ca să le muşc de ele, ci ca să le cuceresc, deci sunt un vampir intim“.
Cruci fosforescente contra dracilor miopi
Visul lui cel mai mare este să-i fie recunoscută calitatea de strigoi şi n-ar refuza dacă i s-ar propune să joace într-un film de groază. „Aţi văzut că s-au făcut aicea, la noi, o grămadă de filme străine, chiar şi cu vampiri. Ei, cu strigoi n-a făcut nimeni şi cred c-ar da lovitura! Eu aş putea să fiu măcar figurant într-un film din ăsta, dacă nu chiar şi consilier, de vreme ce ştiu atâtea lucruri despre strigoi, nu?“. Ca să fie sigur că-i va impresiona pe impresarii de la Hollywood, Viorel e decis să recurgă şi la o măsură inedită: „Pe mine în acte mă cheamă Stoian Viorel, dar la anul, când îmi expiră buletinul, vreau să cer la primărie să-mi facă unul cu alt nume – Strigoi Viorel. Mă gândesc că toată lumea va fi uimită când va auzi numele ăsta şi nimeni n-o să mai râdă de mine!“ Pentru că ăsta e unul dintre puţinele motive care întunecă deplina fericire a gazdei noastre: faptul că oamenii îl mai iau în tărbacă. „Eu sunt un strigoi neobişnuit, nu fac rău nimănui, dar vedeţi dumneavoastră… şi la strigoi e tot ca la oameni: dacă eşti bun, toţi te iau de prost! Mie mi-a zis tare demult un călugăr deosebit, părintele Teofil Pârâianu, să mă păzesc de asaltul dracilor, fiindcă necuraţii nu vor înceta să mă hărţuiască, tocmai fiindcă eu sunt un strigoi cumsecade, nu sunt ca alţi strigoi, ai dracu’!“ Ca să se apere de puterile întunericului, Viorel şi-a instalat, la ferestre, cruci din lemn, meşterite de el şi împodobite cu bucăţi de staniol, care noaptea le fac să pară fosforescente. „Nu ştiu dacă dracii chiar au puterea să vadă şi pe întuneric, cum se spune. Dacă nu văd, ori dacă sunt miopi? Ca să nu risc, mi-am făcut crucile fosforescente. Cu ele la ferestre am protecţie, nu-mi mai calcă pragul nici un împieliţat. Am devenit atât de priceput în confecţionarea crucilor, încât le fac şi cadou cunoscuţilor, iar până acum, vă spun sincer, n-am primit nici o reclamaţie! Ca să dorm bine, mi-am desenat cruci şi pe sicriu şi n-am treabă, dorm noaptea ca un prunc… Ştiu că strigoii nu dorm noaptea, ci hălăduiesc satele, să facă rău, dar eu dorm de n-am treabă! Păi să-l văd eu pe strigoiul ăla care stă toată ziua în gheriştea soarelui să sape la cartofi, să copilească roşiile, dacă-i mai arde noaptea să cutreiere uliţele!“
De prisos să vă mai spunem că Viorel nu e doar primul strigoi cultivator de usturoi, ci şi un strigoi foarte evlavios. Radioul lui e dat mai mereu pe Trinitas, iar gazda noastră nu ratează nici o slujbă la biserică. După ce am recapitulat şi celelalte calităţi ale sale – nu face rău nimănui, nu înjură, nu bea, nu fumează, nu preacurveşte, nu fură – ne-am dat seama că tocmai descoperisem un alt lucru extraordinar: în România, ca să fii creştin fără de păcat trebuie să fii şi puţin strigoi!
Publicat în Academia Cațavencu, numărul 32, 12-18 august
