La Cotroceni a avut loc recent ceremonia de decorare a sportivilor români. Președintele României, domnul Klaus Werner Johannis, i-a felicitat și le-a spus cu seninătatea (a nu se citi senilitatea… sau, mă rog, dacă vrea cineva…) lui dintotdeauna:
„Comemorarea de astăzi reprezintă fotografia de moment a multor ani de muncă din partea sportivilor, a unor generații tinere de oameni în sport, a unei istorii îndelungate cu multe bucurii, dar și cu provocări”.
Apoi, s-a păstrat un moment de reculegere. Dacă e comemorare, se impune, doar e vorba de a celebra solemn amintirea unei persoane sau a unui eveniment important. Apoi, purtat pe aripile inspirației, mai răsfoiești presa și dai de Mircea Geoană care-i urează sănătate multă regelui Mihai. Păstrezi un moment de veselie. Se impune.
Regele Mihai chiar are nevoie de sănătate, la urma urmei, și oalele și ulcelele au nevoie de o stare fizică bună. Dar dacă nu știm ce se întâmplă cu starea psihică a politicienilor noștri, la domnul Johannis înțelegem: este pe final de mandat, a fost refuzat la UE, a fost refuzat la NATO și, când s-o întoarce acasă, sigur o să doarmă pe canapea.
Înțelegem pentru că puțin i-a păsat de români în toți acești zece ani, și, prin urmare, puțin îi pasă dacă face greșeli de exprimare sau gafe, puțin îi pasă că limbajul dânsului are mai mult lemn decât a procesat o anume firmă austriacă dragă lui din pădurile României. Înțelegem că mai bine ar fi rămas să dea meditații. Dar acum e prea târziu. Nu putem decât să comemorăm zece ani de nimic.