Dintre toate fenomenele omenirii, cel mai mult m-au impresionat revoluţiile, începând cu revoluţia lui Cromwell şi culminând cu revoluţia de la 1848, pe care am apreciat-o mereu, poate mai mult decât ar fi fost cazul. Întotdeauna am privit aceste fenomene ca pe nişte borne remarcabile în istoria omenirii. Oricât de sângeroase ar fi fost, spre deosebire de războaie, revoluţiile mi s-au părut mereu a fi justificate şi îndreptăţite. În comparaţie cu loviturile de stat, care deserveau scopurile unei minorităţi, revoluţiile au reprezentat mereu interesul celor mulţi, care ajunşi la limită se unesc la primul semn pentru a obţine cel mai de preţ deziderat al istoriei: libertatea. Sigur că putem dezbate aceste definiţii şi puncte de vedere în toate chipurile, însă rostul acestui articol nu este acela de a stabili adevăruri ci de a face observaţii asupra unor întâmplări, idei şi legături dintre ele. O speculaţie pe care îndrăznesc să o fac este aceea că n-am auzit de revoluţii împotriva unor guvernări veritabil democratice, iar în acest caz cred că avem deja un argument care să susţină statutul de democraţiei, ca mod preferabil de guvernare. Cu toate acestea guvernările, democratice nu garantează eliminarea sărăciei, creşterea gradului de educaţie sau performanţa sistemului de sănătate, adică a unor chestiuni fundamentale. În continuare există regimuri democratice, în care cei mulţi suferă şi se chinuie de la o zi la alta, iar când „cei mulţi” devin majoritatea, are loc o revoluţie, o revoluţie manifestată prin vot. Se poate observa clar de-a lungul istoriei cum cetăţenii unor ţări afectate de situaţii economice dificile au ales conducători extremişti. Istoria se repetă sub diverse forme, fiindcă oamenii şi societăţile nu se schimbă fundamental. Putem vedea cum lideri extremişti s-au ridicat prin Europa în urma crizei sub-primelor. În astfel de contexte popoarele înclină spre lideri mesianici, figuri paterne drastice şi arhetipale. Putem spune că SUA a votat un tătuc autoritar în detrimentul unei mămici cu aspect mieros. Aceste alegeri cu rezultate surprinzătoare pentru unii sunt noile revoluţii, iar ele nu fac altceva decât să demonstreze celor surprinşi că trăiesc într-o bulă, rupţi de realitate. Moftangeala burghezului semi-doct a ajuns la un nivel îngrijorător. Lumea a fătat o droaie de surprize în ultima vreme din care eu înţeleg că minunata clasă medie e prinsă într-un proces continuu de onanism circular, prin care membri îşi tot împart păreri şi previziuni gratulându-se reciproc. Am urmărit o serie de emisiuni în ultimele luni, pe tot soiul de canale dichisite cum ar fi CNN sau BBC. Nimeni nu se aştepta să ajungă Trump preşedinte, nici măcar eu, care vorba aceea mă aştept la orice. Dar Trump a ieşit preşedinte aşa cum sunt aproape convis că dacă în România ar mai putea candida prin absurd Ceauşescu, ar câştiga alegerile prezidenţiale în pofida grămezilor de păreromani şi părerologi care şi-ar etala peroraţiile pe toate canalele civilizate de comunicare în masă. Mie îmi devine din ce în ce mai evident, că deşi teoretic sunt conştient că ţara în care trăiesc nu este nici reflectată şi nici reprezentată de ceea ce ne înconjoară la nivel de Bucureşti. Victoria Gabrielei Firea la Primăria Capitalei m-a făcut să-mi pun întrebări serioase despre conectarea mea la realitate, nu de alta, dar oricât aş fi umblat n-am întâlnit nici un om dispus să o voteze. Pe facebook, nici unul dintre „prietenii” americani pe care îi am în listă nu a postat vreo poză sau vreun text în care să îl susţină pe Trump. În toate emisiunile pe care le-am urmărit am întâlnit covârşitor de mulţi detractori ai acestuia. Poate că pare forţată analogia mea dintre Firea şi Trump, dar pentru mine surpriza a fost mai mare în cazul cucoanei de PSD, decât în cazul roşcovanului republican. Aveam pretenţii mai mari de la bucureşteni decât de la americani. Despre Brexit nici nu mai are rost să deschid subiectul. Revoluţiile sunt dovezi crude şi crunte ale unei nevoi disperate de schimbare. Cred că este legitim să privim aceste alegeri cu rezultate şocante ca fiind un model de revoluţie democratică, fără sânge, dar cu ambiţii şi avânturi extreme. Scopul democraţiei este acela de a echilibra, nu de a nivela, de-asta comunismul şi democraţia sunt incompatibile. În momentul în care un stat deviază zdravăn de la echilibru, nevoia de echilibrare se manifestă printr-o reacţie extremă. E ca atunci când întinzi un arc prea mult. După toate acestea, cred că a venit momentul ca noi ăştia cu impresii burgheze şi mofturi 'telectuale, să devenim mai responsabili faţă de cei pe care îi dispreţuim numindu-i „prostime”. Dacă vrem ca discursurile populiste ale şoarecilor mânjiţi în roşu PSD să devină inutile, trebuie ca noi să înţelegem nevoile şi problemele reale ale celor mulţi, care nu sunt neapărat proşti, dar trăiesc la limita subzistenţei. E timpul pentru o revoluţie lentă şi sigură, una care „nu va fi televizată”, după cum spunea Martin Luther King, o revoluţie a lucidităţii noastre.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 17 (1216) – 21 noiembrie-4 decembrie 2016
