De când cu internetul și cu rețelele de socializare, blogăreala cu scop influensăristic a luat locul jurnalismului. Ziariștii au dispărut rând pe rând, iar locurile lor a fost luate, în paginile jurnalelor, de varii comitenți din fotolii ai unor producții părerologice cu pretenții publicistice. Găunoși în mesaj și lemnoși în limbaj, dar mulți, vorba boierului Negruzzi, băieții pot fi tolerați sau ignorați dacă nu-i onorezi cu click-ul pe siteuri, sau nu-i culegi cu bancnota de 5 lei de pe la chișcurile de presă.
Ce te faci, însă, cu guriștii care, în ciuda mecanismelor tale de apărare, intră peste tine în sufragerie, de pe difuzoarele televizoarelor sau îți sar în ochi și urechi din streamingurile sponsorizate ale Youtube-ului? Personal, ca unul lipsit de orice anvergură, doar ascult. Şi mă mir: ori aud numai voci mincinoase, ori vocile fac mişto de mine şi eu nu mai ştiu de glumă.
Bunăoară, într-una din serile trecute, navigând pe rețea, mi-a zis un glas de patriarh al influencerilor ortodocși, semănând izbitor cu al lui Ţuţea înaintea iluminării cu “poporul de idioţi”: “Pentru mine, poporul român, nu populaţia, rămâne un popor sfânt, cu un trecut de o mare demnitate martirică şi în faţa căruia mă închin. Sunt mândru că sunt român. Am demnitatea legitimă de a fi dintr-un neam care a dat un şir întreg de “martiri, martiri, martiri!”. Dixit maestrul Dan Puric. Fiind un tip greu de convins de felul meu, am scos capul pe fereastră să văd arătarea demnă, martirizând conform cu proorocul. Prilej numai bun pentru minunea menţionată să-mi expedieze în cap un nor de coji de semnițe de la etajele superioare şi să rateze de puţin, nedovedindu-mă demn, în incredulitatea mea, să primesc în plin revelaţia. Admit că, pe lângă pesimism, sunt dotat şi cu o cantitate apreciabilă de încăpăţânare; defect care m-a făcut să nu renunţ uşor şi să îmi continui căutarea. La orele după-amiezii, scos la plimbare de ultima ninsoare (probabil) a primăverii, poporul lui Puric mărşăluia pe afară, cu mâinile bine înfipte în buzunare și capetele trase sub gulere, măști, băști și alte instrumente de protecție anti-frig și coronaviruși.
Aici a fost momentul când Socratele ortodox al României mi-a vorbit a doua oară, dintr-o postare pe facebook, semn că nu aveam halucinaţii auditive şi că totul era în ordine. De astă dată, mi-a spus aşa: "Credința ortodoxă pentru poporul roman este ca limba română: nu este nici facultativă, nici obligatorie. ESTE".. Nu m-am prins imediat cum vine treaba cu teza maestrului, nefiind eu vreun Ioan primind şarade apocaliptice. Orice român veritabil, atunci când vrea să fie informat obiectiv, dă imediat drumul la televizor sau rupe internetul, cu tot cu tabletă, pe ”genunche”. Exact cum am procedat şi eu, dezlegând astfel repede ce voia să îmi transmită vocea. Pe ecran, mulţimi de oameni stăteau aşezate în rânduri uriaşe pentru a-şi primi dreptul de a pupa un fel de sarcofag din sticlă, gest aducător de sănătate, succes în viaţă şi noroc la loto. În alte imagini am văzut cum dreptcredincioşii, prosternaţi în poziţia culcat pe faţă, erau călcaţi cu evlavie de preoţi bine clădiţi de Dumnezeu. Din nou, deci, Puric a avut dreptate. Meștere, ESTE exact cum ai zis.
Recunosc că am traversat o noapte neliniştită, bântuit de o bănuială că vocea nu o să mă slăbească aşa, cu una, cu două. Faptul s-a confirmat spre dimineaţă, dezvăluirea fiind, de data asta, zguduitoare: ”Vremurile acestea de prigoană modernă şi perverse aşa şi pudrate constituţional sunt cea mai bună ocazie ca să iasă verticalităţi româneşti creştine. Înaltul Teodosie este o verticală a ortodoxiei româneşti”, mi-a zăngănit iar Puric printre sinapse. Păi, cum bre, nu tu Boca, nu tu Iustin Pârvu, taman pe Teodosie ți l-ai găsit? Cu toate cele ale lui, băieți, bănuți și căluți (putere)? În fine, zic, poate că, la câte şmecherii citesc eu pe internet că fac masonii ăştia, și-or fi băgat ei coada şi sistemul osos al ortodoxiei naționale, de n-am aflat de revelația maestrului până acum.
Am ieşit la aer, convins că vocea meșterului Puric ori va obosi, ori se vor jena să-mi vorbească în public. Afară, România era cum o ştiam – murdară, cu trotuarele pline de zloată, hârtii, peturi şi flegme. Maidanezii stăteau întinşi peste tot ca într-un Rai al lor, oamenii îşi suflau nasul cu mâna liberă, beau cafea din pahare de plastic pe care le aruncau pe jos şi scuipau des, scărpinându-se ritualic între picioare. În staţia de autobuz tocmai se discutau sofistic metodologiile de accesare a doctrinei AUR şi ultimele descoperiri, vreo 10 case noi pitite pe la Sibiu și tot atâția copii vânduți pe șestache de Iohannis în ultimul an de mandat. Coborârea în cotidian m-a scos din febra adevărurilor rostite de altcineva la mine în căpăţână şi m-a făcut să cred că se sfârşise drumul meu al Damascului. A venit clipa când nea Puric, însă, neostenit, mi-a răcnit din nou din telefon: “A fi român e o frumuseţe a lumii!” M-am uitat în jur, iar oamenii aceia mâncând seminţe, scuipând cojile şi complimentându-şi reciproc şi oral soţiile păreau să fie întru totul de acord…
