Săptămâna aceasta discutăm cu directorul Festivalului Național de Teatru, criticul Alice Georgescu, care se află la final de mandat în această funcție. Citiți mai departe ca să aflați de ce este Caragiale inevitabil, la ce spectacole din festival să mergeți și care mai poate fi rolul criticului de teatru în era digitală.
Reporter: Parafrazând o mai veche întrebare, ce-ați făcut în ultimii trei ani, de când vă ocupați de Festivalul Național de Teatru?
Alice Georgescu: Două ediții și sunt pe cale să o fac și pe a treia. În societatea românească de astăzi, doar a face un lucru este o reușită. La noi, din păcate, te bucuri și dacă ieși din casă fără să se întâmple vreun accident domestic. Nu aceasta este definiția normalității, dar noi mai avem de mers până la normalitate.
Ce stă în spatele secțiunilor FNT 2013?
Mai întâi am văzut cât de multe spectacole am putut în timpul stagiunii, pe urmă mi-am făcut socoteala cam ce aș reține și, în funcție de asta, au apărut și secțiunile. „Teatrul de mâine“ conține spectacole realizate de creatorii tineri. „Actori în prim plan“ e motivată de fenomenul actorilor care-și iau soarta în mâni, semnificativ în teatrul românesc în ultimii ani. O secțiune care a rămas este „Focus“. Aici pot încăpea o varietate mare de lucruri, nu neapărat un creator. Poate fi vorba și de o trupă, o mișcare sau o tendință din arta spectacolului. „Legendele scenei“ nu este neapărat o secțiune propriu-zisă, pentru că are un singur membru, Andrei Șerban, cu „Troienele“, un spectacol care a făcut legendă în teatru.
De ce ați ales-o pe Mariana Mihuț ca personaj central la secțiunea „Focus“?
În primul rând, pentru că este o actriță mare și, în al doilea rând, pentru că această actriță mare a lucrat foarte mult în ultima vreme. Evident, există și alți actori mari în România, dar am vrut pe cineva foarte prezent în ultima perioadă.
La ce spectacole să mergem?
Ar trebui să le recomand pe toate. Aș sfătui publicul, însă, să vadă spectacolele din secțiunea „Teatrul de mâine“. Dacă de regizori venerabili, ca Andrei Șerban și Silviu Purcărete, a auzit chiar și spectatorul cel mai inocent, despre tinerii artiști mai puțini au aflat. Că o să le placă aceste spectacole sau nu, aceasta este o cu totul altă discuție, dar este important să le vadă. Aș mai recomanda să vadă de ce „Legendele scenei“ au devenit legende. Nu pot să nu spun că ar trebui văzut și de ce mi s-a părut mie că e inevitabil Caragiale.
De ce credeți că este inevitabil onorabilul?
Pentru că a reușit să înțeleagă foarte bine, probabil în propria lui ființă mai întâi, poporul în mijlocul căruia s-a născut. Înțelegerea asta este așa profundă încât te întrebi la un moment dat dacă el a „copiat“ realitatea sau realitatea, cel puțin aceasta de-acum, îl copiază pe Caragiale.
O întrebare pentru criticul de teatru Alice Georgescu: în 2013, toată lumea care are o tastatură poate să emită, pe internet, o opinie despre teatru. Într-un sens, s-a „democratizat“ critica de teatru. Cum priviți acest fenomen?
Este exact problema pe care mi-o pun eu. Așa de tare m-a preocupat acest subiect, încât am și pus la cale un colocviu, pe 1 noiembrie, cu participare internațională. Va veni un număr destul de mare de critici din lumea întreagă. M-am tot gândit care ar putea fi o problemă care să merite o dezbatere și mi-am dat seama că, uneori, critica trebuie să se ocupe și de ea însăși. Gândindu-mă tocmai la această „democratizare“ de care vorbeați, i-am pus următorul titlu colocviului: „Criticul/Critica de teatru – dispariție sau transformare?“. Dacă criticul nu va încerca să se transforme puțin din acel personaj cam antipatic care intră încruntat în sala de teatru, se așează acolo și, oricum, știe el mult mai bine decât artiștii ce trebuie făcut, dacă nu va renunța puțin la această poză, îl paște dispariția.
În ce s-ar putea transforma criticul de teatru?
Ar putea să devină un fel de mijlocitor între artiști și public. Chiar dacă nu ai cum să „explici“ opera unui artist, poți să creezi în jurul ei un climat permeabil pentru consumatorul neavizat. Dacă criticul s-ar putea reorienta către acest gen de activitate ar avea șanse de supraviețuire în era digitală. Asta l-ar putea apropia și de artiști. Știți, este o discuție veche despre relația dintre artist și critic. Se spune că criticul este un artist ratat – dacă nu poate el să facă, îi critică pe alții. Este și nu este așa, bineînțeles. Eu am avut șansa extraordinară să lucrez cu niște regizori mari la versiunea de spectacol a textelor. Cu Liviu Ciulei, de pildă. Pentru mine, perioada de o lună și jumătate pe care am petrecut-o lucrând cu Liviu Ciulei a însemnat cât 70 de ani de școală. Nu se poate numi critică ce făceam eu, dar este un alt fel de a te apropia de artă și de a o transmite celorlalți.
