Statisticile arată că, în ultimii ani, tot mai mulţi români au probleme la mansardă. Partea mai gravă e că şi ei sunt reprezentaţi în politica mioritică, de personaje după chipul şi asemănarea lor. Care-s soluţiile şi cum procedăm cu genul de domni care nu trebuie contrazişi ne explică un specialist în domeniu, psihiatrul Florin Tudose.
Reporter: De 25 de ani, poporul o duce din ce în ce mai greu, dar tot aceiaşi politicieni votează. Asta e balcanism sau masochism?
Florin Tudose: Nu e nici una nici alta, e mult mai rău, e o formă particulară a unei afecţiuni cu determinism etno cultural şi anume masochismul balcanic. El întruchipează la valori maxime plăcerea pe care umilinţa şi suferinţa o provoacă subiectului, devenit astfel o victimă eternă. Cine nu ştie duioasele versuri ale Mioriţei: “şi de-a fi să mor / în câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape,“. Aşa e şi cu politicienii, dacă tot ştim că ne omoară, măcar să spunem că de fapt am fost la nuntă şi – nu-i aşa? – trăim bine.
Mai explodează mămăliga românească sau românii sunt acum îndopaţi cu hamburgeri şi le e suficient?
Chestiunea cu mămăliga românească e cam nesigură, după ce în `89 a explodat un amestec de hrişcă cu gulaş de, vorba lui Creangă, crăpau mâţele jucându-se de-a Revoluţia. Cât despre hamburgeri, au atâtea E-uri şi alte porcării încât nu se mai pune problema de vreo explozie. Luăm la promoţie şi zicem că e bine şi aşa. Dacă românii mai explodează în „epoca hamburger“ e vorba de explozii individuale, provocate fie de obezitate, fie de vreun exces de cola. În nici un caz de vreo explozie colectivă.
Putem spune că valul de anti-băsism care a măturat România în anul 2012 a fost un fel de isterie colectivă, de genul celor ce bântuiau, periodic, Evul Mediu?
Isteria din Evul Mediu nu era finanţată şi nici construită cu atenţie de specialişti – recunosc, impecabili -, în manipulare colectivă. În Evul Mediu, isteria era generată de frici, molime, sau era indusă de reprezentanţi ai Bisericii. În 2012 cavalerii Apocalipsei purtau, în loc de suliţe, antene şi călăreau pe calea undelor herţiene. Inducţia a fost ca la carte iar câteva personaje legendare vor rămâne în manuale. Cu siguranţă, pe primul loc, va fi celebra pseudogrevistă a foamei, actualmente senator (!!!) – Cristina Anghel din Caracal. De altfel, oraşul Caracal este un nesfârşit izvor de personaje care zguduie conştiinţele Miticilor bucureşteni. Răsturnaţi din aceeaşi căruţă, Tucă poetul de la Tavernă, DD Diaconescu–în direct şi, mai nou, această senatoare anorectică (doar când este cazul), fac parte din nesfârşitele minuni ale cetăţii dunărene lăsate moştenire, după unii, de împăratul Caracala, care influenţează „rivoluţiile“ bucureştene. Culmea este că urmaşii căruţei tradiţional răsturnate acolo stăteau căţăraţi pe Căruţa cu Paiaţe (Caragealiana) din Piaţa Universităţii. Iar Nenea Iancu continua să-şi fumeze tacticos trabucul. D’ale Carnavalului, mon’cher! Isterie românească. D’ale Caragialului!
Ar fi bine ca parlamentarilor să li se facă un control psihiatric, altfel spus psihiatria salvează România?
Nici vorbă, nimic nu poate să mai salveze România de parlamentul lăcustelor înfometate, cu atât mai puţin psihiatria. Psihiatrul nu se poate substitui electorilor şi nici măcar nu poate să-i controleze pe aceştia dacă ei, desigur, nu cer acest lucru. Cu atât mai mult cu cât ei aleg în mod sistematic persoane cu grele dosare penale, cu tulburări de comportament vizibile, oameni fără calităţi de reprezentare, avizi doar de putere şi bani. Ce pot să facă psihiatrii lumii atunci când votanţii au un nivel de inteligenţă politică foarte scăzut şi un grad de masochism crescut până la nivelul patologiei? Psihiatria nu se ocupă cu prostia în toate formele ei, pentru că până acum prostia s-a dovedit că este o tulburare fără leac. Acelaşi lucru îl spunea şi Erasmus din Rotterdam în „Laus Stultitiae“ („Elogiul nebuniei“) acum 500 de ani. Poate peste secole, când se vor descoperi pastilele antiprostie, sau poate vreun vaccin, campaniile electorale vor avea criterii care să nu mai necesite astfel de întrebări.
Ca psihiatru, cum l-aţi caracteriza pe Traian Băsescu? Dar pe Victor Ponta? Dar pe Crin Antonescu?
Ca psihiatru, etica profesională nu mă lasă să îi caracterizez în nici un fel pe megapoliticienii despre care mă întrebaţi. Am făcut-o de mai multe ori ca alegător şi ca persoană (vedeţi, am început şi eu să am sindromul Ponta, al dedublării atunci când trebuie să iau decizii, dar vă asigur că nu e vorba de un copy-paste), ba chiar am scris şi ditamai cartea – „Psihopolitica“ – cu rezultatul clar că tot pe ei i-au ales electorii!
De ce se înghesuie românii la promoţii? Gătesc cu cinci tigăi sau e o reminiscenţă a lipsurilor ceauşiste?
N-aş spune că e vorba de reminiscenţe, întrucât se ştie dintotdeauna că românul, când n-are de-o mămăligă, pune de două. Reminiscenţe sunt cele legate de ideea că „se dă“, nu „se vinde“. Pe vremea lui Ceauşescu, la coadă, oamenii se aşezau întrebând „ce se dă?“. De fapt nu avea nici o importanţă, pentru că fiecare cumpăra orice se „dădea“ acolo, criza de produse fiind generalizată. Mălaiul era o raritate, lămâile o excepţie, bananele exponate de muzeu, vata şi hârtia igienică – produse care erau de-a dreptul un rafinament. Nu mai vorbesc de, scuzaţi, chiloţi şi dresuri, dopuri, detergent, practic orice genera coada de neuitat în care cei aşezaţi mai în spate urlau să se dea doar câte unul /una, să ajungă până-n fund. Existau până şi căsătorii care se tranşau la coadă. Oricum era un timp de intercunoaştere mult mai profundă decât cele şapte minute ale Speed Dating-ului contemporan. Poate că şi la coadă la 5 tigăi oamenii încearcă să se cunoască mai bine. Probabil soluţia ar fi să „se dea“ câte una, să ajungă tigăile până-n fund.
Cum s-ar putea schimba mentalitatea „să-mi dea statul“, pe care mulţi români o manifestă?
Cu siguranţă în nici un fel, că vorba lui Conu Leonida „statul trebuie să dea bani de salarii şi pensii, că doar de aia-i stat“. Statul socialist a transformat în regulă de aur dependenţa totală a individului de stat. Statul e văzut ca un uger imens care adapă cu lapte şi miere cetăţenii care, evident, nu trebuie să facă nimic pentru a primi orice doresc, inclusiv deszăpezire. Omul de stat ideal este Mazăre sau Dragnea, împărţitor de pachete şi generator de circ.
Când îi saltă DNA-ul, politicienii penali se dau bolnavi: care cu inima, care cu ficatul, care cu rinichii, dar niciunul cu capul. De ce, de vreme ce aşa sigur ar scăpa mai ieftin?
Vedeţi dumneavoastră, descoperirea acelei părţi din corpul uman care poartă numele de cap, care la rândul lui poartă creierul, şi care generează mintea nu este una foarte simplă, ba chiar savanţi şi filosofi din epoci îndepărtate, localizau sufletul te miri pe unde prin corp. Politicienii penali nu sunt foarte conştienţi că au minte şi că aceasta s-ar putea să fie în suferinţă. Cum să fie în suferinţă, spun ei, când am putut să fur milioane de euro şi nimeni nu a zis nimic? Aş putea să fiu nebun? (de prost nu se pune problema, pentru că nimeni nu-şi va recunoaşte vreodată suferinţa). Este mult mai simplu să te dai bolnav cu inima şi ficatul, în speranţa că doctorii nu te vor divulga, că vei găsi un brădiştean de doctor care să jure că ai nevoie de stenturi, stimulatoare, sau mai ştiu eu ce alte device-uri. După cum aţi văzut, toţi marii bolnavi, cu excepţia neliniştitului Gigi, îşi văd bine-mersi de suferinţele lor în penitenciar, că doar nu-i scoate nimeni la muncă silnică. Stau liniştiţi şi îşi scriu volumele de învăţături pentru noi, proştii, care stăm pe afară şi muncim.
De ce nu mai iese lumea în stradă, să-şi manifeste indignarea faţă de clasa politică: din lene, din convingerea că „toţi sunt la fel“ sau din alt motiv?
Am mai spus şi altădată, dar poate repetarea este mama învăţăturii, că miturile noastre fondatoare nu sunt Mioriţa şi Meşterul Manole (recunosc, au aceste balade rolul lor în a vorbi mai pe înţeles despre români), ci două poveşti (unii zic trei, dar mă mai gândesc) ale marelui Ion Creangă şi anume: Prostia omenească (cea cu drobul de sare) şi Povestea unui om leneş. Toţi românii când află că posmagii nu-s muieţi spun „Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!“ Înainte, la spânzurătoare! De ce n-ar profita guvernele şi guvernaşele, politicienii şi politrucii de situaţia ideală că nimeni nu se omoară să iasă în stradă? Altfel, motive să iasă ar avea în fiecare zi.
Românii caută alinarea în Biserică, deşi oamenii Bisericii nu sunt deloc repere morale. Cum explicaţi acest paradox?
În România a existat teroare fără terorişti, comunism fără comunişti, există corupţie fără corupţi, securitate fără securişti etc, şi ar fi de neînţeles să nu existe şi Biserică fără preoţi. Oamenii merg la biserică, aplicând vechiul proverb „Să faci ce zice popa, nu ce face popa“. De altfel, oricât ar părea de ciudat, unii oameni nu se duc la biserică în România pentru repere morale, ci pentru ritualuri, afişarea opulenţei sau pur şi simplu exhibarea aşa zisei credinţe. Mi se pare că, în momentul de faţă, Catedrala Neamului, care ar fi trebuit construită în sufletul fiecărui român, nu este decât o ruină ce seamănă prea mult cu Casa Poporului.
