Acum ceva vreme am stat de vorbă cu Juan Pablo Villalobos, cât timp s-a plimbat prin România, despre romanul său, „Fiesta în bârlog”, narcoliteratură, și viața de scriitor. Concluzia noastră este clară: am întâlnit și mexicani îndrăgostiți de România!
AC: În timpul discuțiilor din București, ai spus că România este o țară pe care doreai să o vizitezi de multă vreme. De ce și cum ți s-a părut șederea în țara noastră?
Juan Pablo Villalobos: În 2006 am planificat o vizită în România cu prietenii mei, pentru a face o călătorie în Transilvania. S-a întâmplat însă ca soția mea să rămână însărcinată și să nu mai poată face călătoria. Prietenii mei au plecat până la urmă și s-au întors cu o mulțime de povestiri interesante – m-am simţit frustrat! Venirea în România a devenit de atunci un plan de realizat. Șederea mea a fost foarte scurtă, am avut multe obligații, din cauza cărora nu am văzut prea mare lucru; îmi doresc totuși să mă întorc!
AC: Se poate spune că ai fost influențat de literatura română în vreun fel?
JPV: Există două figuri fundamentale pentru mine, Tristan Tzara și Eugène Ionesco. Dincolo de influențe literare directe, îi consider pe cei doi adevărate modele pentru mine, a căror atitudine față de literatură și față de artă este unul dintre motivele pentru care am devenit scriitor.
AC: Ce ți-a trecut prin minte când ai aflat că „Fiesta în bârlog” va fi tradusă în limba română?
JPV: În mod curios, Curtea Veche a fost prima editură străină care a cumpărat drepturile de publicare a romanului meu. Le-au urmat edituri din Germania, Franța, Anglia etc. Nu a fost prima pe care să o publice, dar a fost prima pe care și-a rezervat acest drept. Îmi aduc aminte că mă aflam în Mexic, în vizită la părinți, când am primit e-mailul cu vestea. Mi s-a părut un pic ciudat, exotic, mai ales având în vedere că, pentru noi, România pare o țară îndepărtată, nu doar geografic, ci și din punctul de vedere al vieții sentimentale și intelectuale.
AC: „Fiesta în bârlog” a fost clasificat drept „narcoliteratură”. Crezi că este eticheta corectă pentru carte? Sau singura corectă?
JPV: Nu-mi place eticheta de „narcoliteratură” pentru că îmi pare o strategie de marketing inventată pentru a vinde cărți. „Fiesta în bârlog” este, într-un sens, un roman despre violența din traficul de droguri, despre corupția și celelalte mari probleme din Mexic. De asemenea însă, este și povestea unui tată și a fiului său, a căror relație ne spune ceva despre ce înseamnă să crești într-un mediu violent și să-ți accepți tatăl.
AC: Știm că „Fiesta în bârlog” este prima parte a unei trilogii. Care sunt planurile tale legate de următoarele cărți? Ce le leagă?
JPV: Sunt trei romane independente, nu sunt legate nici prin prisma personajelor sau a acțiunii. Ceea ce le conferă conexiunea este tema, Mexicul, tonul narativ, umoristic și faptul că se petrec în interiorul a trei familii diferite în trei etape diferite ale vieții: copilăria în „Fiesta în bârlog”, adolescența în „Si viviéramos en un lugar normal” și bătrânețea în cel de al treilea roman, pe care îl scriu în acest moment.
AC: Ai spus că ai vrea să vezi „Fiesta în bârlog” transformată într-un roman de benzi desenate. Cum ți s-ar părea o adaptare cinematografică? Cine ți-ai dori să o facă?
JPV: Am semnat un contract pentru adaptarea cinematografică a „Fiestei în bârlog” anul trecut – acum se scrie scenariul. Filmul va fi regizat de o regizoare braziliană, Flávia Moraes.
AC: Te-ai născut în Mexic, ai studiat la Barcelona și acum trăiești în Brazilia. Ce te-a făcut să alegi să locuiești acolo?
JPV: Din motive care țin de familie, soția mea este din Brazilia și avem doi copii mici care sunt jumătate brazilieni, jumătate mexicani.
AC: Ce citești atunci când nu scrii?
JPV: Totul, până la eticheta borcanelor de marmeladă.
AC: Cum e să fii un scriitor al secolului 21?
JPV: Ca-n orice altă epoca: înfruntarea paginii albe, încercarea de a spune ceva demn de tradiția literară și care poate transcende sensurile obișnuite.
AC: În timpul facultății ai studiat marketingul. Cum au contribuit aceste cunoștințe la scrierile tale?
JPV: Am avut locuri de muncă foarte diverse, bănuiesc că acest lucru mă face să privesc lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Într-un anume sens, sunt un outsider, nu sunt scriitorul tipic care-și petrece sută la sută din timp în lumea literară.
Fiesta în bârlog sau narcoliteratura absurdului
Fiesta în bârlog (Curtea Veche, 2013) este genul de carte pe care dacă o citești, râzi, pe alocuri, cu gura până la urechi, dar până într-un anumit punct: mai exact, până când îți dai seama că, frate, povestea asta poate fi totuși pe bune!
Când m-am trezit cu prima carte a lui Juan Pablo Villalobos în brațe, m-am comportat exact la fel ca, probabil, 90% dintre consumatorii contemporani de literatură: am căutat-o pe net să văd ce și cum. Nu mică mi-a fost mirarea să citesc că o carte cu un hipopotam pitic de Liberia pe coperta a fost clasificată de critici drept „narcoliteratură”, un termen pe care Villalobos l-a respins totuși în nenumărate rânduri. Și cred că, după ce am citit cele aproape 100 de pagini ale volumului, mi-am dat seama și de ce: m-am gândit că voi citi ceva similar cu William Burroughs, însă, când colo, am dat de ceva mult mai de substanță: un portret al vieții traficanților de droguri din Mexic (îi știți voi, ăia care se iau la trântă cu poliția și armata, fără nicio jenă), în care accentul nu cade pe oamenii mari, ci pe Tochtli, copilul unui mare maharajah local pe nume Yolcaut.
Acțiunea și scriitura lui Villalobos sunt departe de a fi complicate, însă, privite mai îndeaproape, se pot observa influențele venite dinspre teatrul absurdului sau dadaism. Cartea spune, după cum am menționat mai devreme, povestea lui Tochtli, fiul unui mai grangur mexican traficant de droguri, pe care tatăl său îl ține izolat în palatul său și căruia îi oferă tot ce își dorește: are propriul zoo, o colecție impresionantă de pălării și este școlit de antiimperialistul Mazatzin, iar atunci când prichindelul vrea să-și completeze colecția de animale, îl duce în Liberia pentru a-i face rost de un hipopotam pitic.
Episoadele violente sunt narate prin prisma copilului, însă violența e prezentă la tot pasul: oamenii cărora le e frică sunt niște poponari, iar jocul preferat al familiei este „de câte gloanțe e nevoie să omori un om?”. Deși o face cu umor, Villalobos nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume: lumea traficanților de droguri din Mexic este, cum ar spune Tochtli în două dintre cuvintele sale preferate, „sordidă” și „nefastă”.
Mihai Cernea, Radu Uszkai
Publicat în revista AC, nr. 15
