Luca Dinulescu: De ce le-ați făcut pe plac, demisionând? Nu trebuia să ocupăm balconul Universității?
Horia-Roman Patapievici: Nu cred că le-am făcut pe plac. Nu am cerșit, nu am implorat, nu am negociat. Dimpotrivă, celor care au produs obscurantista OUG 27/2012 le-am demontat intențiile, le-am demascat incompetența și le-am ridiculizat filosofia. Ce o să se facă Biroul permanent al Senatului cu această instituție pe care a primit-o pe cap fără să o ceară, pe care trebuie să o împiedice să mai funcționeze cum funcționa (căci altfel, citez din OUG, „sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi, vremelnic, în alte state” va fi negativ afectat, „cu titlu de permanență”) și pe care va trebui să o transforme în cel mai scurt timp (așa ne spune ministrul Hașotti) într-o fabrică de produs și reprodus identitate națională?
L.D.: Funcționează ICR-ul fără Patapievici?
H.-R.P.: Când adversarii mei au trebuit să admită că am făcut din ICR o instituție performantă (nu acasă, unde standardele sunt făcute de incompetenții din televiziuni, ci în străinătate, unde standardele sunt făcute, prin competiție, de piață), au adoptat filosofia „Să nu personalizăm! Oricine ar fi fost în locul lui Patapievici ar fi făcut o treabă la fel de bună, dacă nu și mai bună. Patapievici și ICR sunt două lucruri distincte”. Dacă ce am făcut noi cu Institutul Cultural Român ar fi fost atât de evident și nu ar fi avut nevoie de inteligența și de viziunea noastră, a Taniei Radu, a lui Mircea Mihăieș și a mea, atunci de ce ICR s-a reformat numai sub conducerea noastră? Se copseseră, oare, timpurile? Scria ce am făcut noi la ICR în fișa postului? A mai inventat cineva înainte de noi programele noastre? Le-am copiat de la vecinii noștri? Ne-a dictat cineva filosofia prin care am reușit să traducem la fiecare șase zile timp de șapte ani câte un titlul românesc în străinătate? ICR, orice ar spune oricine, este invenția câtorva oameni, printre care și a mea.
L.D.: Dar fără bani? ICR-ul e lefter pe 2012!
H.-R.P.: Fără bani, va muri, e adevărat. Dar va muri și fără filosofia liberală și cosmopolită care i-a inspirat programele și care le-a făcut să trăiască. Ca să nu moară, ICR are nevoie de oameni cu viziune care să-l susțină. Florin Georgescu, ministrul de Finanțe și vice-prim-ministru, m-a asigurat că nu-l va lăsa să moară.
L.D.: Cine vine după? Nu putem sta de lemn Tănase…
H.-R.P.: Dar nici ca Lefter Popescu în fața celor două lozuri inversate….
L.D.: Sergiu Nicolaescu propune următorul scenariu: ICR la Academie. E bună ideea regizorului?
H.-R.P.: Nu, e greșită. E adevărat că senatorii nu se pricep la cultură, dar e la fel de fals că academicienii s-ar pricepe la management cultural. Gestiunea împreună cu Academia a institutelor din Italia nu este un succes.
L.D.: Ca fost membru CNSAS, simțiți ceva Securitate în România ultimelor luni?
H.-R.P.: Da, firește. La vârf, la mijloc și dedesubt.
L.D.: Zburăm, cumva, în bătaia săgeții?
H.-R.P.: Zburăm în bătaia petardelor cu dejecții. Lumea noastră s-a umplut de haznale cu fragmentare la purtător. Nimeni nu scapă, toți puțim de proliferarea omului infect pe care în chip profetic îl descria cândva Marin Preda.
L.D.: Ce spuneți de următoarea predicție pentru septembrie: 6 lei pentru un euro, 1,5 lei pentru o franzelă. O republică pentru Antonescu?
H.-R.P.: Şase lei pentru un euro ne va îngropa pe toți, 1,5 lei pentru o franzelă ar putea fi de mâine. În rest, o banană pentru republica lui Antonescu și un cântec de leagăn pentru poporul cocârjat lulea după USL.
