În basmul clasic lucrurile sunt… de poveste. Prințul, care e întotdeauna fermecător, se deplasează pe un cal alb și, când ajunge la destinație, îi aplică prințesei care doarme somnul morții un sărut mai eficient decât vaccinul produs de Cantacuzino. La câteva clipe după ce li se împreunează secrețiile salivare, prințesa trece brusc din starea de somn în starea de veghe, se ridică din copârșeul de cristal și se duce să se mărite oficial cu prințul, la Castel (observație secundară: căsătoria nu e niciodată oficiată de un popă!).
În basmul PNL e aiurea rău. Prințul obosit și neconvingător, cu aer de papagal, e trecut în planul doi. Figura centrală a poveștii devine calul nemțesc, care evoluează invers decât în istorioara clasică: în loc să rămână inorogul local, cel mai bun cal din padocul lui săsesc, el se chinuie de ani de zile, freamătă pe la porțile împărătești, doar, doar s-o transforma într-o mârțoagă numai bună de pus la căruța Guvernului. Căci, sub bucile cavalerului cu nume de floare, calul sibian Johannis nu are altă perspectivă decât să devină un armăsar de duzină, care va necheza nemțește și se va opinti în ham românește, fără folos.
Neamțul Klaus, muncitor dar greoi la minte, n-a înțeles nimic din efectul pe care-l are asupra animalelor de povară jocheul-jocker Crin: în loc să treacă primul linia de final, el scoate din competiție înainte de termen. Cum l-a pus pe tușă pe berbecul Becali, așa va face și cu lipițanul săsesc. Dacă-mi arată mie corect globul magic, peste doar câteva luni o să avem o lasagna cu gust de Johannis.
