Dacă nu m-aș opri ocazional din gândit n-aș mai avea la ce să mă gândesc, mintea raționează, porționează, fărâmă. Nu vorbesc aici despre o epuizare a meterialului raționabil, este fundamental inepuizabil. Doar că fundamentele sunt adesea departe de strângerea brațelor minții. Logica este un instrument explorativ, chirurgical, nicidecum un utilaj de construcție. Necesită material, nu produce material. Rațiunea nu produce cunoaștere, nici măcar în măsura în care cunoașterea poate fi considerată productibilă. Nu poți ține drujba continuu pornită, trebuie să lași pădurea să crească. Nu vorbesc despre acea întrerupere mistică a gândirii, a strădaniei relaxării meditative, vorbesc despre ignorarea constrângerilor de logică și coerență în timpul conversațiilor minții, vorbesc despre sinceritatea pură interioară care în mod evident nu se manifestă ca o spovedanie bruscă a sinelui, ci mai curând sub forma unei scene în care tu asculți cu urechea liptă de perete discursurile șoptite ale vecinului nebun care vorbește singur. De ce nebun? Asta e poanta, el nu-i nebun însă logica lumii lui e alta decât a ta, dar fiindcă îl consideri nebun nu te strădui să dai imediat sens perorațiilor sale, ci asculți îndelung ditirambii săi absurzi închinați oricui anume. Degeaba stai cu zenu în frunte pe colină în Tibet căutând păci interioare, convins de complicata ambiguitate a verdictelor orientale. Înțelepții, spre deosebire de mine, gândesc volume și vorbesc o frază, eu adeseori fac invers. Vorba nu-i să înțelegem fraza, ci să căutăm să ajungem la ea cu firea noastră. Înțelepciunea nu-i teorie școlară. Eu sunt om de algebre, interesat de generalitate, variabilitate și constanță. Funcționez pe bază de abstractizare și operații cu mulțimi. Mohamed, Moise, Dalailama sunt pentru mine instanțe ale aceluiași concept. Nu mă interesează 1, 2 sau 3. Mă interesează Numerele Naturale mai întâi abia apoi caut să văd de ce 2 e 2 și ce îl face să nu fie 3, precum și ce anume l-ar putea face să fie 3. Îi era atribuit lui Einstein un citat: „dacă faptele nu se potrivesc teoriei, schimbă faptele” mie personal îmi e greu de crezut că un fizician ar putea să emită asemenea aberație, dar cred că observația poate fi pertinentă în sensul în care schimbi ceea ce știai despre fapte anterior cunoașterii teoriei. În cazul teoriei relativității schimb ceea ce credeam despre viteză și timp în contextul vitezei luminii. Expresia v = d/t (viteza, distanța, timpul) se conservă, t și v sunt cele care se schimbă conceptual. Admițând că la o viteză suficient de mare timpul se dilată. Această dilatație a timpului fiind de neconceput anterior teoriei. Einstein nu a schimbat faptele (măsurătorile), n-a schimbat timpul cu viteza, a schimbat ceea ce se credea despre timp și viteză. Matematicienii fac o echilibristică excepțională din punctul ăsta de vedere, eliminând orice paradox prin reinterpretare și delimitare. Din punctul ăsta de vedere se poate spune că matematica își păstrează mereu statutul logic impecabil sfidând în salt logica însăși. Acest salt n-ar fi posibil dacă nu s-ar lua o pauză de gândire. A descoperi că ești altfel decât crezi că ești sau că ai putea fi în multe alte feluri decât ești, poate reprezenta o amenințare. Nevoia de logică și sens (fie că vorbim de un sens determinat sau sens ales prin liber arbitru) are la bază nevoia de certitudine. Dacă nu există corect sau greșit, cum îmi dau seama ce e corect și ce e greșit? O întrebare profund tâmpită fiindcă utilizează doi termeni a căror relevanță o neagă din start. Dacă există mai multe feluri corecte de a fi și mai multe feluri greșite de a fi cum știu dacă felul meu de a fi e corect sau greșit? Aici vin și spun că a fi nu implică a face, dar a face implică a fi. Corecte sau greșite pot fi faptele, indiferent de valența lor ele îmi certifică existența, fără să implice valențe calitative lui a fi. A fi este relația dintre mine și vecinul nebun despre care vorbeam anterior, doar că nu pot ști niciodată precis dacă eu sunt nebunul sau eu sunt cel care îl ascultă. Acest „a fi” încetează când nebunul amuțește sau ascultătorul asurzește. Ceea ce facem ca urmare a ființării este o suită de acțiuni supuse inconsecvenței și predispuse erorii, să nu uităm însă că această înșiruire este cea care ne dovedește din exterior existența, fără a condiționa însă statutul de existență (atomul exista și fără să fie dovedit). Inacțiunea ne bagă în cutia lui Schrodinger (sau ne plasează în afara ei?). Deci dacă pot vorbi despre moduri greșite de a fi, atunci văd unul singur: permanența inacțiunii rezultată din persistența gândirii. Proști, dar culți SOCIAL.
