Trăim inevitabil în lumea construită de bunicii și părinții noștri. Cam atât ia să construiești o lume, vreo 50 de ani. Practic trăim în lumea construită de cei cărora le plătim pensiile. Avem și noi aportul nostru la mediu, dar e asemănător cu decorarea unui apartament închiriat. Falia dintre generații e tot mai mare din pricina acestor desincronizări.
Noi cei de 25 – 35 de ani trăim în moștenirea comunistă. Mentalitatea corporatistului e izbitor de asemănătoare cu cea a muncitorului din fabrica pre-decembristă. Aceeași fixație pentru luni și vineri, aceeași abordare a cincinalului, aceeași cultură muncitorească de masă care mai nou se numește "filozofia companiei".
Ceva important s-a pierdut totuși, anume: cultul performanței. Workaholicii nu sunt chitiți pe performanță, ei se refugiază în muncă așa cum alții se refugiază în jointuri sau alcool. Ei nu vor să își împlinească vreun potențial, pur și simplu n-au altceva de făcut. Halep e un simplu simbol naționalist, mai nimeni nu o percepe ca pe un model de tenacitate și determinare. Ideea de a face o treabă exemplară, de a crea noi standarde sau pur și simplu de a simți că efortul de a face ceva deosebit merită depus, nu există sau e înțeles printr-o competitivitate școlărească. Lipsa efortului inteligent duce la incapacitatea de a aprecia reușita. Când tragi ca un măgar bătut, nu te bucuri că ai reușit, te bucuri că s-a terminat. Diferența e enormă.
Chestiunea asta nu are a face cu banii, fotbaliștii de pe vremea lui Ceaușescu erau incomparabil mai puțin plătiți decât cei din zilele noastre, dar erau incomparabil mai dedicați și mai buni. Revenind la lumea creată de bunici, a noastră e făcută de cei cărora comunismul le-a subminat avântul. Ei l-au avut, noi l-am pierdut. Subminarea lor se manifestă la noi, la ei nu s-a declanșat. Un argument asupra ipotezei este acela că părinții noștri ne-au făcut pe mare parte dintre noi, înainte de 25 de ani. Contribuția lor la formarea lumii a început când ei au trecut bine de 30, de-asta cred că bunicii sunt responsabili de existența noastră curentă. De asemenea, străbunicii noștri erau străini de această mentalitate de "totul pentru copii", "mai bine rabd eu, dar să aibă copii". Chestiunea asta e destul de modernă.
Pentru cei născuți pe la 1900 plozii se făceau ca forță de muncă, dacă erau fete, părinții puneau acatiste să le mărite mai repede. Asta, alături de factori cum au fost Marea Depresiune și al II-lea Război Mondial, au făcut din cei născuți prin '30 niște indivizi chitiți în general pe supraviețuire care au fost ceva mai grijulii cu copii lor, dar mai ales cu nepoții. Astfel avem o generație cocoloșită pentru care copilăria e o chestiune la care nu prea îți vine să renunți. Cum o fi fost să ai 7 ani în 1940? Cum era să ai 7 ani în '90? Astfel avem de a face cu fenomenul numit mai mult sau mai puțin corect "Peter Pan" și din păcate reperele maturității veritabile nu există. Să te spargi constant pe iarbă și s-o arzi "for fun" pe MDMA la 30 de ani e jenant spre ridicol. Chiar și goana după festivaluri de tot soiul îmi ridică semne de întrebare. Știți ce vârste aveau organizatorii Woodstock? Vă spun eu cam 24 de ani. Dar publicul? Ghici: 22. Nu-i așa că e interesantă informația asta? Nu vrem să excelăm în nimic, vrem doar să avem bani de spart în weekend ca să ne ia gândul de la restul săptămânii.
Apogeul realizărilor este diploma de licență (sau master). Unii se duc spre doctorate doar pentru a mai rămâne studenți. În câmpul muncii, salariul și vinerea devin singurele repere. Preocuparea pentru eficientizarea efortului sau îmbunătățirea modului de lucru sunt absente. Mentalitatea învățării pentru 5, se păstrează și dincolo de școli.
Generația Y declară că vrea să facă minuni, dar n-are cum. Cineva o ține pe loc. De asemenea are o proastă înțelegere a creativității: debitarea de idei nematerializate nu înseamnă creativitate, înseamnă un zero mare și gras. Degeaba ești creativ dacă nu iese nimic din mâinile tale. Pozele de Instagram nu se pun. De fapt e invers, când ai idei puține ți se par prețioase și ai impresia că lumea vrea să profite de ele. De-asta trântesc ei watermark-uri pe poze și își semnează toate bălăriile. Sunt lipsiți de creativitate reală.
Nu cred că le putem nega potențialul și energia, chiar dacă la capitolul entuziasm se poartă ca niște pensionari pe caz de boală. E ușor să le vindem lucruri dacă le împachetăm în "organic", "bio" și "responsabilitate socială", sunt chiar dispuși să dea bani în plus pentru astfel de garanții, dar cum îi facem să producă și altceva înafară de impresii de băieți buni pe care nu-i caută nimeni?
Unele articole sugerau motivarea lor prin oferirea senzației de importanță și impact, dar asta funcționează cu oameni care sunt realmente interesați de importanță și impact. Mă tem că n-am nici un răspuns pentru situația acestor victime-complice.