Rezultatele finale ale alegerilor locale din acest an subliniază, din nefericire, o cutumă bine înțepenită în comportamentul colectiv al ultimelor trei decenii. Românul votează în continuare, uneori chiar entuziast, hoțomani de profesie, de vocație, sau de viitor.
La fiecare scrutin am avut măcar o duzină de bandiți pe buletinele de vot care au obținut scoruri de peste 70%. Sunt notorii cazurile patologice din trecut, de tip Constanța, Teleorman, Ialomița sau Maramureş, unde șmecherii edilitari s-au înșurubat la conducerea județelor sau a localităților și nu au mai putut fi clintiți de acolo. Mentalul și comportamentul electoral au rămas, și în România prezentului, aceleași. Dacă azi, la Constanța, Mazăre ar fi putut candida, ar fi luat peste 70%. La fel la Teleorman, unde PSD a câștigat cu brio primăria tuturor orașelor și unde, un infractor dovedit ca Liviu Dragnea ar fi făcut lejer 90 % dacă legea i-ar fi permis să candideze din pușcărie. La fel stau lucrurile și în județele cu bandiți vopsiți în culori de dreapta, unde mioriticul cu drept de vot dă cu ștampila ca tembelul exact pe cel care a furat mai mult.
Care să fie explicația pentru acest comportament aberant? Explicațiile ni le dă tot eroicul popor român, un amestec omogen de inteligență sclipitoare și cretinism în stare pură. Iată câteva argumente de ordin doctrinar. Da, doctrinar, căci la eroicul popor român prostia are profunde valențe doctrinare.
1. „A furat pentru el, dar a făcut și pentru noi”. Acest argument este foarte utilizat. Și se traduce prin panseluțe, borduri și pavele de milioane de euro făcute pentru populime și comisioane de sute de mii, palmate de către primărel. Se adaugă ajutoare sociale de la buget, mici și bere la sărbătorile localității și se obține o dictatură democratică a bandiților aleși democratic. Degeaba le spui boilor de pe plai că tot din bani lor s-a dat ce s-a dat, că nu te înțelegi cu ei. Asta pentru că mioriticul, nici măcar cel olimpic, nu pricepe că sursa de îmbogățire a golanilor o reprezintă taxele plătite de el.
2. „N-a prea făcut treabă, dar e băiat bun”. Argumentul este frecvent întâlnit în comunitățile rurale, unde primarii nu colectează nimic la buget și trăiesc din alocările de la bugetele județene. Pe care le fură cu nesimțire. Băiatul bun dar hoț nu le cere taxe, nu le dă amenzi, se pupă cu babele la horă și ridică din umeri când vine vorba de pietruit ulițe sau o apă pentru cetățeni. Nu ne dă bani de la județ, zice el iar proștii îl cred! Sub blana de primărel sărac și politicos se ascunde, de regulă, un rechin imobiliar care acționează ca samsar de terenuri fiind el însuși un latifundiar camuflat. Este atât de bine camuflat că se alege ori de câte ori candidează.
3. „Să vină altul să se îmbogățească și el?”. Acest argument ascunde resemnare și denotă o gândire economică profundă a tembelului cu drept de vot. El știe că alesul lui l-a furat de l-a rupt, dar mizează pe faptul că banditul și-a făcut suma și, la un moment dat, va face ceva și pentru turmă. Din acest motiv votează hoțul, căci venirea unuia flămând va necesita un timp dat de relația T + 4, de furajare personală, perioadă în care prostimea n-are a aștepta nimic în tigaia goală. Calculul este profund eronat și denotă mentalitatea mioritică de tip metastază care i-a afectat alegătorului unitatea centrală. În loc să pună mâna pe par și să alunge câinele de lângă abator, votantul așteaptă ca javra să își facă plinul și să-i lase și lui un os. Tembelism acut!
4. Românul mijlocaș încremenit în scârbă. Este specia care produce cam 80% din bugetul țărișoarei, adică averea pe care se bat lichelele candidate la demnități. Mijlocașul mioritic este atât de exigent încât nu-l satisface nimic. Are o pondere de cam 40% în turma cu drept de vot dar nu calcă pe la urne. Că n-are cu cine vota. Este prețios, educat până la genunchiul broaștei, își face vacanța în Grecia sau la turci, la all inclusive, iar dacă-l întrebi cum și-a făcut banii schimbă vorba. Pentru el nu contează că statul îi fură taxele câtă vreme fură și el din masa impozabilă. Este contra șpăgii, dar o dă bucuros dacă-i prins la colț, are criterii estetice și morale aplicabile doar altora și, în general, consideră că țara nu-l merită. În general el vrea o țară ca afară și, destul de rar, visează să-și ia țara înapoi, doar dacă și cei care i-au furat-o vor să i-o dea. Excepțiile sunt atât de puține, că nici nu merită să le amintim.
Concluzia este ușor de anticipat. Problema României nu este clasa politică coruptă, ci turma care se încăpățânează s-o aleagă. Ca remediu se recomandă schimbarea poporului măcar o dată la patru ani.
