Pe vremuri oamenii întemeiau familii fără să știe "de ce". Așa se făcea pe atunci. De când cu generația "Y" (na. Y în engleză se citește "Why" și înseamnă "De ce") omul a început să caute cauze și sensuri pentru familie dincolo de justificarea tradiționalistă. N-a prea găsit. Tot mai puțini tineri își propun să se căsătorească, mai ales dintre cei cu studii. N-am date concrete, doar o bănuială. Pasul este mult amânat, în raport cu generațiile anterioare și adesea pare să se întâmple când el, bărbatul simte că nu-i mai merge joaca de-a craiul. Fetele par să își dorească să se căsătorească pe la 30, băieții mai încolo.
Tind să cred că e vorba despre efectul unui prag psihologic de vârstă. Speculând astfel aș zice că, mai nou, oamenii se căsătoresc mai mult de teamă, decât din dragoste. Mă întreb dacă se poate divorța din dragoste și aș zice că da, în contextul în care cei doi de-a lungul evoluției lor constată că deși au sentimente unul pentru celălalt, năzuințele lor personale au devenit divergente și în loc să se înșele, să se certe și să doarmă în aceeași casă în paturi separate, se eliberează reciproc.Un bărbat care își dorește să se însoare, e privit puțin ciudat. "Păi n-ai mai fost căsătorit o dată? La ce-ți mai trebuie" sau "Ai văzut cum e, de ce mai vrei?".
Cel mai bun răspuns la astfel de întrebări l-a dat un amic de vreo 63 de ani, aflat în curs de căsătorie cu a 4-a nevastă parcă. El a zis așa: "Eu cred foarte mult în instituția familiei". Poate că pare paradoxal că un om trecut prin atâtea căsnicii tot mai vroia, dar de fapt nu este. Un om care crede în familie, nu se va lăsa până nu o are și nu se simte în largul lui fără ea. Mai paradoxal mi se pare să aud bărbați căsătoriți spunându-mi că dorința de a te căsători e prostească.
Oamenii singuri sunt priviți strâmb: "Dar chiar așa nu găsești și tu pe cineva?". Întrebarea asta mă distrează la culme, carevasăzică e musai să găsești pe cineva. Nu contează neapărat cine, un "băiat bun", o "fată bună". Imaginea presupusă a unei bătrâneți în care ești singur, sperie și astfel revenim la partea cu teama, resort al apropierii a doi oameni.
Pesemne că arhaicii creștini știau ei ce știau promovând teama de dumnezei, în locul dragostei. Frica e mult mai funcțională, cu toate că nu-i la fel de eficientă. Dar teama, pe cât e de naturală, pe atât e de ridicolă, mai ales în cazul fricii fără obiect. Crizele existențiale ale omului mediu avid de sensuri și angoasat de îndoieli, mi se pare a fi o dovadă a unui tipar eșuat care va colapsa, va imploda și va dispărea. Fiindu-i foarte complicat să-și de sens vieții, încă așteaptă ca acesta să-i fie servit. Așteaptă să vină o mare autoritate științifică și să îi spună care îi e rostul în propria viață. Ar vrea să i se spună ce studii să urmeze, ce muncă să facă, cu cine să intre în relații, adică tot și să fie asigurat că șansele de eșec sunt 0. Astfel angajamentul unei familii, în mintea acestui om mediu, devine un risc enorm pe care nu și-l asumă decât în condiții limită.
Dacă suprapunem și fenomenul "Peter Pan" foarte răspândit în acest început de secol, obținem o societate pe care autorii de distopii au văzut-o rezultată sub regime stranii. Oameni care se duc și se întorc în masă de la muncă, având un program acordat perfect de parcă s-ar vorbi între ei, adică o turmă funcțională și rece, ghidată de teamă și complexe, perpelită la foc mediu. Nu mai știu dacă prin "1984" a lui George Orwell, poezia era o treabă ilegală sau confund cu filmul "Equilibrium". La noi e perfect legală, dar se fac retur stive întregi de volume. Încă sunt oameni care nu înțeleg rostul poeziei, dar au pretenția să înțeleagă rostul unor lucruri mult mai fine și mai complexe, cum ar fi familia sau viața la urma urmei.
