Năeni este un loc uitat de lume situat la 40 de kilometri de Buzău. Și așa uitat ar fi rămas dacă nu intevenea dragostea preotului Mihail Milea pentru traiul arhaic al strămoșilor daci. Așa că a pus piatra de temelie (mai precis bolovanul) la o așezare în care doritorii vor putea trăi ca pe vremea dacilor. Deja s-au construit acolo două bordeie și, din pozele colegilor din presa locală din Buzău, o mică biserică. Că dacii moderni au fost creștinați.
Primarul din Năeni a pus la dispoziția preotului și a adepților săi coama dealului Tigoarea, care este nițel sit arheologic din câte am reușit să înțeleg. Chiar primarul o zice: „Aici s-au descoperit multe lucruri vechi, multe vase de lut. Printre ele a fost descoperită şi această fusaiolă, este un obiect de lut care era folosit de cei care torceau lână”. După cum se știe, în Sudul României istoria este atât de abundentă încât, nu mai departe de anul trecut, muncitorii angajaţi de primăria din comuna Balaciu (județul Ialomița) au intrat cu buldozerul şi excavatorul în perimetrul cetaţii lui Dromichetes (care rezistase și ea peste 2.000 de ani până la întâlnirea cu dorelii, urmașii geto-dacilor), au extras-o și au consolidat cu ea un pod din apropiere. Cetatea nu mai trebuia, podul da. Vorba preotului Milea: „Avem o sobă din lut, un par din lemn din pădurea de la Năeni şi salteaua din paie, aşa dormeau buneii noştri, strămoşii noştri daci. Foarte simplu, foarte natural”. S-au întors la simplitatea Naturii. Simion Anghel, unul dintre cei voluntari care de 3 ani tot ridică satul: „Aici au fost strămoşii noştri dacii care erau atât de simpli şi români adevăraţi. Avem foculeţul în sobă, să-l văd cum arde… E o frumuseţe reală”.
Așa că, cei care vor dori să vină să locuiască în sat vor trebui să adopte stilul de viaţă al dacilor. Că: “Cei care respectă aceste reguli minimale: să se îmbrace precum dacii, să mânânce precum dacii, să lucreze precum dacii sunt binevoiţi să stea aici până la adânci bătrâneţe”. Care, după cum se știe, la daci e milenară. O zice și Marian Apostol, primarul: “Vor să vină aici familii de vârstă medie, peste 40 de ani. Tinerii se cam feresc de acest lucruri”. Iar pshologul redacției noastre, Apolodor Piscorilo îl aprobă: “s-ar populariza un alt mod de viaţă. S-ar scăpa de stresul urban, de probleme specifice mediului urban şi s-ar întoarce la origini fără să le-o zică explicit în trafic un alt semen în timp ce le artă mâna cu degetul mijlociu în sus. Oamenii vor să se întoarcă la tradiţii şi la un mod de viaţă autentic. La varză, viezure, brânză, mânz”.
“Dar de ce să faci un sat nou în care să trăiești la fel de mizerabil ca în unul vechi, gata existent?” – se întreabă reputatul istoric Partenie Adăscăliței. “În majoritatea localităților României rurale încă se trăiește cam ca acum 2.000 de ani. Ba, aș zice că se traiește ca acum 7.000-10.0000 de ani, în perioda înfloritoare a neoliticului: cu drumuri de pământ, transport animal cu căruțe improvizate, aratul cu animale șamd. E drept că s-a ajuns să se folosească și fierul, dar, la fel ca în neolitic, ai noștri n-au nici ce mai vagă idee despre cum s-ar putea obține altfel decât prin troc, subtilizarea rețelelor de irigații și demolarea vechilor platforme industriale. Avem agricultură bazată pe incantații să vină ploaia, avem case din pământ și chiar și bordeie îngropate în pământ. Și nici nu poți să zici că ar fi ca noutate caietul cu băutul pe datorie de la crâșmă… Nu după ce te uiți mai atent la Tăblițele de la Tărtăria și constați că este posibil ca vreun vânător pelasg să-și fi amanetat arcul și viitoarele capturi din pădure pentru niște ulcici de vin. Asta ne dă o altă dimensiune a superbului gest al lui Burebista de lichidare a viței de vie, nu?” O populaţie care va trebui să vieţuiască exclusiv după reguli arhaice? Vorba unei reclame la ciocolată: dar avem și la noi, în România. Mai mult din jumătate din românii “de la țară” (i se mai zice și „mediul rural”) trăiesc după reguli arhaice și nu par să facă (nici ei, dar nici autoritățile) cel mai efort pentru a se moderniza.
An după an, Comisia Europeană remarcă cum zonele rurale se confruntă cu provocări specifice, cum ar fi utilizarea foarte deficitară a capitalului uman şi existenţa unor „insule” de sărăcie şi de excluziune socială adânc înrădăcinate. Agricultura reprezintă 29 % din totalul locurilor de muncă din România, însă numai 5 % din PIB, iar o mare parte a forţei de muncă din acest sector lucrează în agricultura de subzistenţă sau de semisubzistenţă, asociată cu munca informală sau cu munca familială neremunerată, cu o productivitate scăzută şi cu sărăcia. Citim din raprtul World Vision România că: „zonele rurale se confruntă cu o multitudine de dificultăţi legate de educaţie, sănătate, incluziune socială, infrastructura de bază, diversificarea locurilor de muncă, emigraţie şi îmbătrânirea populaţiei”. Mai pe cifre: 66,1% dintre locuitorii din mediul rural trăiesc în sărăcie.
Așa că ce-i mai trebuie chelului și tichie de mărgăritar?
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 4 (1203) – 21 martie-3 aprilie 2016
