Dimineaţa prefer să merg pe jos vreme de 25 de minute până la cea mai apropiată staţie de metrou, decât să ajung la birou cu ciorapii sfâşiaţi de sacoşele, genţile, tocurile, ciocanele şi ramele de tablou pe care oamenii obişnuiesc să le plimbe cu ei în drumul spre birou. Dorinţa mea ascunsă este ca sacrificiul acesta zilnic să mă transforme în cea mai performantă maşinărie ambulantă de ars calorii. Deocamdată singurul rezultat este că tocesc pantofii aşa de tare, că nu îmi doresc decât să întâlnesc o bătrânică de poveste care să îmi ofere o pereche de opinci din oţel cu care să ajung peste mări şi ţări şi să salvez vreun prinţ aflat la înghesuială în trafic.
Iarna exerciţiul nu e taman încântător, dar mi-am descoperit iarna aceasta calităţi sportive excepţionale de vreme ce am reuşit să escaladez mormanele de zăpadă fără să îmi frâng gâtul. Da, ştiu că par o gâscă fandosită, dar vă rog să aveţi puţină înţelegere pentru una care la fiecare oră de sport rămânea cocoţată pe capră, spre hăhăiala colectivă a clasei a VII-a B. Vara, în schimb, e frumos, adie vântul, ciripesc păsărelele, mă stropesc maşinile, veveriţe îmi ies în cale. Măcar am şansa să fiu singură cu gândurile mele şi cu entuziasmul debordant faţă de o nouă zi de muncă.
La început eram atât de adâncită în problemele mele existenţiale de genul „să mai folosesc demachiantul ăla deşi îmi usucă mult faţa, să mai continui cu dieta aia cu aer şi apă, dar niciodată după ora 7, să îmi cumpăr pantofii ăia roşii” că nu l-am observat, cu toate că el stătea în fiecare dimineaţă, acolo, neclintit, înlemnit de frig sau bătut de soare.
Apoi, dintr-odată a început să îmi zâmbească. Zilele treceau, zâmbetul se lărgea. Apoi, a prins curaj şi a început să clipească mărunt din ochiul drept. Treceam pe lângă el şi se auzea clar melodia lui Roy Orbison „Pretty woman”. Eram atât de fascinantă şi de irezistibilă, că era doar o chestiune de timp până avea să îşi învingă timiditatea şi să mă salute! Şi s-a întâmplat! Miercuri, la ora 7 şi 56 de minute, a rostit primul „Bună dimineaţa!”. Ah! Bine că fusesem inspirată şi mă dădusem cu jumătate de sticlă de parfum!
Am răspuns diafană, dar el nu mă privea pe mine, ci privea peste mine! M-am întors şi am dat cu ochii de o blondă de mulţi metri, cu picioare kilometrice, air-baguri pentru pasagerii de pe ambele trotuare, păr ondulat şi buze senzuale care ar putea desfunda orice chiuvetă!
Din ziua aia privesc înapoi cu multă mânie! Dar nu şi de la înălţimea la care prinţul meu necunoscut începe să recunoască piciorul Cenuşăresei lui…!
