Mă gândeam zilele astea că obiceiul meu de a ajunge întotdeauna şi oriunde la timp nu numai că a devenit la fel de caraghios ca predarea către autorităţi a portofelului plin găsit pe stradă, dar a început să fie chiar deranjant. Îmi spune o prietenă că nu mai vrea să ne întâlnim în oraş, că e sătulă de faţa mea de morsă nervoasa pe care o fac după ce o aştept la metrou cel puţin 35 de minute, în timp ce ea se întoarce de trei ori din drum ca să „pupu pui mic”! Ştiu că v-a luat cu greaţă, eu am dat în diabet de când se iubeşte cu „pui mic şi scump şi pufos”. Şi cam astea sunt toate calităţile puiului… dar ce să-i facem, dragostea e chioară!
De fapt, am fost mereu obsedată de punctualitate. La şase ani, întorcându-mă acasă istovită după o zi întreagă de desenat bastonaşe şi de căutat răspunsul la eterna întrebare „Câte mere are nesuferita aia de Ana”, am adormit şi m-am trezit abia la 7, oră la care eu trebuia să plec spre şcoală. M-am trezit deci, m-am îmbrăcat şi, găsind uşa încuiată pe dinafară, m-am pus pe un bocit de se adunaseră vecinii ca la urs. Urlam cât mă ţineau micuţii mei plămâni că eu trebuie să merg la şcoală, că mă ceartă tovarăşa şi părinţii mei iresponsabili m-au uitat încuiată în casă! Pe la 8 a venit şi mama, stătuse la coadă la tacâmuri comuniste. În inocenţa mea, crezusem că e dimineaţă…
Când e vorba de prins avioane, de ajuns la timp la serviciu, întâlniri, programări, telefoane de „la mulţi ani!” şi alte ocazii ce reclamă sincere urări, sunt ca micuţul ceas elveţian de la mâna lui Marean Vanghelie. Am însă o mare problemă cu trenurile. Oricât m-am străduit, tot am pierdut câteva trenuri importante, din acelea care trec o singură dată prin viaţă. De asta întreb cum rămâne cu sfertul academic despre care se tot face atâta caz? Orice ocazie importantă ar trebui să-ţi dea răgaz să te dezmeticeşti, să cântăreşti bine situaţia, să-ţi cumperi bilet şi să te urci liniştit în trenul numit şansă! Să nu tot auzi „hai, iute, e ultimul tău tren!”. Eu, una, aş fi în stare să mă dezvăţ de punctualitatea asta enervantă dacă aş avea certitudinea că aş prinde trenul ăla care m-ar face să câştig la loterie un milionar şi m-ar transforma într-o divă adulată, mâncând bulz cu trufe la Monaco! Sau poate, totuşi, eu sunt de vină că sunt punctuală, dar de fiecare dată în altă gară ?!
