Târâş-grăpiş, Micuţa a trecut prin şcoală şi apoi prin facultate, cu convingerea fermă că o aştepta un destin de excepţie, fără să fie nevoie de vreun efort cât de mic pentru asta. Când colegele ei de facultate, nişte cochete aflate în permanentă concurenţă şi cură de slăbire, o ironizau din pricina greutăţii ei şi-a mustăcioarei care-i acoperea fără jenă rujul ciclamen, ea le privea nepăsătoare şi mai înfuleca un ecler. Avea 1,90 m şi 140 kg, dar trăsese după ea, cu stoicism, porecla poznaşă care-i fusese dată încă din şcoala generală.
Nu-şi făcea griji pentru nimic şi existenţa ei domoală nu era zdruncinată decât rareori, când pateurile cu brânză nu erau calde. Imediat ce-a terminat facultatea de informatică, doamna Pitulice, patroană de butic, a rupt din munca ei o sumă frumuşică şi i-a cumpărat fetii un loc călduţ la primărie. Micuţa era aranjată, salariul aidoma obrăjorilor ei, programul flexibil şi muncă ioc. Cum primăria primea tot felul de sponsorizări şi sume din cine ştie ce programe eurofistichii, computerele nu apucau să se învechească şi nici Micuţa să se obosească. Din când în când, din bunătatea inimii ei, îşi mai ajuta vreun coleg novice în ale Facebookului.
Nici pentru a-şi întâlni marea dragoste n-a fost nevoie de vreun demers, nici măcar n-a trebuit să-şi epileze mustaţa. A fost suficient să se aşeze la coadă la gogoşi şi Emil s-a declarat pe dată vrăjit de ochii ei, dar nu înainte de a fi luat seama la cele 2 kg de aur pe care le purta Micuţa, portofelul doldora şi cheile de Škoda. Pentru mama Pitulice nu era nimic mai presus de fericirea fiicei, aşa că a mai rupt o sumă frumuşică din profitul pe care i-l aducea înşelatul clienţilor la cântar şi a aranjat ca şi Emil să lucreze la aceeaşi primărie. De multe ori, Emil, moţăind în scaunul lui din piele de la serviciu, îşi amintea de sărăcia lucie pe care o îndurase de mic şi, făcându-şi un calcul rapid, conchidea că reuşise în viaţă. Fusese norocos, ajungea să-i aducă Micuţei un carton cu prăjituri şi ea era încredinţată de dragostea lui.
Când nori negri se adunaseră deasupra paradisului familiei, adică buticul mamei Pitulice se închisese şi tinerii Plăcintaru pierduseră sporurile care le aduceau fiecăruia un salariu de 9.000 de lei, Micuţa s-a văzut nevoită, pentru prima dată, să facă ceva în privinţa destinului ei. Şi atunci au început micile ciupituri, afaceri şi învârteli de la primărie, care au restabilit de îndată echilibrul. Micuţa culegea roadele bunătăţii cu care îşi tratase colegii şi care îi întorceau acum serviciile, dându-i pontul succesului.
Micuţa ştie că merită toate lucrurile bune care i se întâmplă, e o chestie de karmă, care face diferenţa dintre învingători şi învinşi. Va tropăi prin viaţă cu graţia celor 140 kg, îşi va umple nările, sufletul de mirosul pateurilor calde şi buzunarele cu şpăgi, şi-ar fi aşa o copilărie să-şi imagineze cineva că va trebui să depună vreun efort pentru asta. Iar Emil va şti mereu că dragostea adevărată nu poate fi cântărită şi măsurata, ci doar din când în când, când e urat pe afară, numărată.
