Cât de odios mi-e bunul-simţ ăsta! Până şi numele îl trădează a fi meschin. Păi, la câte se pretind şi se reclamă în numele lui, i-ar fi trebuit un nume întortocheat, cu multe onduleuri, să-l poţi rosti graseiat şi important. Aşa, sună a mici şi bere pe tarabe la Obor. De aia nici nu-l mai ia nimeni în serios!
Oamenii cu bun-simţ au devenit, şi ei, nesuferiţi. Din fericire, sunt din ce în ce mai puţini. Mulţi s-au debarasat de el ca de o haină strâmtă şi veche care-i împiedică să dea din coate în societate şi să-şi croiască, astfel, un rost. Ca o cârpă dintr-un scrin rămas moştenire, pe care nu vrea nimeni să o mai îmbrace, când afară omul nou se înveşmântează în paiete şi cozi de păun, bătându-se cu pumnii în piept ca să confirme lumii o valoare, nicidecum supusă recunoaşterii, atât timp cât şi-o arogă el.
Alţii îl târâie după ei prin viaţă, fără să-şi dea seama că-i la fel de demodat precum carpeta cu Răpirea din serai de pe pereţii de la ţară şi fără să înţeleagă cât de mult îi incomodează pe alţii manierele alese şi grija obositoare, maladivă, de a nu-l supăra pe altul.
Da, cât de plictisitor şi de iritant e omul cu bun-simţ! Cum stă aşa smerit într-un colţ, zâmbind timid şi binevoitor, frământându-şi mâinile, scuzându-se de zeci de ori, mulţumindu-ţi necontenit, salutându-te, oferindu-ţi mici atenţii şi întrebându-te cum te simţi, ce faci, sufocându-te şi agasându-te în felul ăsta cu delicateţea de care i se umple gura, cu respectul inoportun şi gratuit, neaducător de foloase. Ai vrea să-l repezi şi să-l chinui ca pe un câine prea credincios, că oricum, aşa cu bun-simţ cum se află, n-o să se răzvrătească, n-o să se împotrivească, o să tacă şi o să înghită! De ce să-ţi strice pofta asta? Adică de ce să te oblige să-i răspunzi la fel?
Dar de ce să nu facem cu toţii ce vrem, să înjurăm porceşte cât avem chef, să ne scărpinăm în dos şi să ne doară tot acolo de ce simt alţii, de ce vor alţii? Să mâncăm cu mâinile jegoase, să nu dăm bună ziua niciodată şi la mulţumesc să răspundem cu degajat sictir? Ce altceva e bunul-simţ ăsta decât un manierism exagerat şi desuet, dintr-un timp cu jobene şi cleştişori de zahăr, care astăzi, când ne e foame doar de noi înşine şi ne preocupă doar cum să parvenim, ne pare doar o dovadă de inadecvare! Da, bunul-simţ e nesimţit şi e de prost gust!
Aş vrea şi eu să mă updatez, să scuip gros, să-mi bag picioarele şi noroiul în sufletele altora, că doar e pamflet şi e voie. O să încep de mâine, acum o să fac un duş lung, o să sting televizorul şi o să-mi pun un Vivaldi. Şi o să visez la vremea demodată şi demult apusă, când România era cu batista la piept, iară nu cu mucii şi flegmele pe mâini, pe jos, pe viaţa celorlalţi.
