Am observat că, pe lângă droaia de defecte care-mi ating, fie şi în trecere, orgoliul, el însuşi un defect, mai sunt şi misogină. Ştiu că termenul nu mi se aplică întocmai, dar trădătoarea femeilor de pretutindeni mi se pare prea mult chiar şi pentru mine. Scriu des despre femei şi aproape niciodată elogios, şi asta mă sperie cu atât mai mult cu cât tot ele sunt ţinta preferată a privirilor mele care le disecă nemilos. Cum nu sunt vreuna care să creadă în supremaţia vreunuia dintre sexe faţă de celălalt, nu m-ar putea nimeni acuza niciodată că sunt părtinitoare şi că le recunosc bărbaţilor, prin atitudinea asta atât de… nefeministă, un cumul de calităţi care derivă din simplul fapt că ei au fost primii care au purtat pantaloni. La urma urmelor, a fost nevoie tot de o femeie care să-i ţeasă şi să-i coasă, deci cred că asta spune multe.
Am citit, acum câtva timp, un studiu demografic care trăgea semnale de alarmă asupra numărului îngrijorător mai mare de femei faţă de ce cel al bărbaţilor. Aşa că modul în care e direcţionată răutatea mea e doar o chestiune de probabilitate aritmetică.
N-am vrut să scriu şi azi despre femei. Am muşcat, în mod repetat, dintr-un covrig ca să-mi calmez pornirea şi sa vă povestesc despre ceva de sezon, adică despre cum am petrecut eu la tăierea unui porc. Dar n-am reuşit. Mă chinuieşte prea mult. Poate dacă n-aş vedea-o în fiecare zi, aş reuşi s-o uit, dar aşa, mi-e ca un spin înfipt constant în ochi.
Recunosc, sunt sensibilă la clişee. Prin urmare, o blondă frumoasă, cu picioare lungi, după care ar fluiera orice bărbat cu scaun la cap, n-o să-mi fie niciodată foarte simpatică. Nici nu m-aş simţi în largul meu vorbindu-i şi simţind-o cum mă priveşte de sus la propriu. Cu o astfel de femeie, oricât de mic i-ar fi IQ-ul, mi-e greu să mă prefac degajată şi neameninţată. Dar înţeleg. Şi chiar dacă nu mi-e comod să fiu în preajma lor, am învăţat să le accept. Iar în lume n-o să-mi arăt niciodată angoasele care mă fac să mă simt mică şi neînsemnată, decât faţă de mine.
O urmăresc de ceva timp pe fata asta. De fapt, când suntem în aceeaşi încăpere mă hipnotizează pur şi simplu. Asta deşi e o blondă, înalta şi slabă. Dar e urâtă. Inflexiunile arogante din vocea ei o fac să sune ca un clopot spart şi plăcerea pe care şi-o provoacă ascultându-se vorbind atât de afectat o face insuportabilă. După felul în care se chinuieşte să-şi unduiască oasele prelungi într-un zdrăngănit ca de schelet, după cum se apleacă deasupra biroului vreunui bărbat şi-l priveşte provocatoare, deşi saşie, îmi dau seama că nu înţelege că e urâtă. Nu ştie nici că tupeul e ca pedala de acceleraţie şi că-ţi trebuie totuşi un dram de inteligenţă ca să înţelegi exact cât s-o apeşi ca să iasă lucrurile aşa cum îţi doreşti. Aşa că exagerările ei duc la grotesc. Ca o Mona Lisa căreia o mâna rea i-a pus mustăţi şi sprâncene cu pensula de vopsit calorifere. De nezdruncinat, ea îşi croieşte drum prin viaţă cu delicateţea unui obuz şi cu certitudinea că asta se numeşte ambiţie.
Da, ştim toate că suntem la superlativ, ne-au spus-o părinţii acasă ignorând că aveam aparat de îndreptat dinţii, părul rar şi fin ca de pisică sau câteva kilograme peste toate fetiţele din cartier. Şi nu zic, Doamne-fereşte, că n-au avut dreptate! Doar că puţina moderaţie care ne-ar face să păstrăm adevărul frumuseţii noastre doar pentru noi şi să nu-l mai strigăm lumii cu infatuare ne-ar feri şi să mai devenim penibile în ochii lumii. Şi pe mine m-ar lăsa să mă concentrez la povestea porcului de mâine.
