Eram la volanul maşinii mele când un tânăr, aflat la volanul altei maşini, care venea din sens opus, a coborât geamul din dreptul lui şi m-a îndemnat insistent, cu o voce tunătoare:
– Du-te, bă, în p… mă-tii!
Profitând de faptul că aglomeraţia nu ne permitea să înaintăm foarte repede, am deschis şi eu geamul, tacticos, fapt care l-a cam speriat pe tânăr, ca şi cum m-aş fi pregătit să-i spun ceva şi mai violent. Eu însă i-am dat cu totul altă replică, pe un ton confesiv:
– Of, dacă ai şti cât de mult îmi doresc să mă întorc acolo. Era atât de bine… Dar… nu se mai poate!
Stupefiat, tânărul s-a zăpăcit atât de tare, încât n-a lipsit mult să lovească o maşină din faţa lui.
Îmi place de când mă ştiu să glumesc, surprinzându-i pe cei din jur cu câte o replică mai puţin obişnuită. Îmi aduc aminte că, elev fiind, la Suceava, stăteam într-o zi cu o fată pe o bancă din parc în apropierea unor muncitori care nu ştiu ce făceau pe acolo. Unul dintre ei, mai obraznic, mi-a strigat:
– F…-o, bă!
M-am ridicat de lângă fată şi m-am dus la el. El a încremenit. Bineînţeles că împreună cu ai lui putea să mă bată fără niciun efort, dar îndrăzneala mea îl uimise. I-am spus pe un ton prietenos:
– Îţi mulţumesc, mi-ai dat o idee bună. Chiar stăteam aşa, pe bancă, şi nu ştiam ce să fac în continuare…
Insolentul a rămas fără replică. Iar ceilalţi muncitori au râs în hohote (de el!).
Fata, şi ea cu umor, m-a întrebat când m-am întors la ea:
– Ai vorbit serios?
Nu vorbisem serios, era o glumă.
Mai merită amintită, cred, replica pe care i-am dat-o unei studente la matematică (ulterior – poetă relativ cunoscută), care, căutându-mă la redacţie, s-a prezentat şi mi-a spus ca să mă şocheze:
– Domnule Alex. Ştefănescu, dacă îmi publicaţi o pagină de poeme mă culc cu dvs.
Eu i-am răspuns:
– Bravo, domnişoară! Adică să vă fac două servicii?!
Plăcerea de a glumi este şi riscantă. Mergând, acum câţiva ani, la New York cu avionul, mi s-a dat să completez, pe aeroport, un formular în care exista rubrica „Unde veţi locui în America?”. Dracu’ m-a pus să scriu acolo: „În inima americancelor”. Un poliţist de la punctul de control, negru (din naştere, sau de furie, nu mi-am dat bine seama), m-a tratat ca pe un infractor şi m-a somat să iau avionul înapoi, spre Bucureşti. Noroc că şefa lui (şi ea neagră, dar cu mai mult umor) mi-a cerut să menţionez o singură americancă şi… adresa ei.
Plăcerea de a glumi este în cazul meu vicioasă – ca urmare îmi place şi când se glumeşte pe seama mea.
Când am anunţat, în mod oficial, că din cauza vârstei mă retrag din viaţa amoroasă, Nicolae Manolescu m-a întrebat:
– Din care viaţă amoroasă?!
Un cunoscut al meu, Victor Atanasiu, cândva critic literar, acum puşcăriaş, a comentat astfel afirmaţia mea că, pe stradă, eu sar peste obstacole ca o căprioară:
– Da, ca o căprioară din mezozoic.
Ţin minte şi epigramele care mi s-au dedicat. Una îi aparţine bunului meu prieten George Arion şi este intitulată simplu „lui Alex”:
„În viaţa lui terestră nu este taciturn,/ Din contra, e volubil, isteţ şi sprintenel,/ El tuturora pare că-i tras ca prin inel./ O scurtă completare – inelul lui Saturn.”
Alta, şi ea plină de haz, dar… neadevărată, mi-a compus-o Mircea Dinescu, plecând de la expresia americănească „sex-appeal”:
„Alex, când era copil,/ Avea sex, n-avea appeal./ De când e matur Alex/ Are-appeal, dar n-are sex.”
Dezmint energic aceste afirmaţii.
Publicat în revista AC, numărul 4